Ioan Alexandru – Vulturul ioanic al poeziei româneşti

În studenţie, răstimp de vrednică amintire, început în toamna anului 1964, citeam cu destulă consecvenţă cele două publicaţii literare din Bucureşti. Gazeta literară (devenită mai apoi, după 1968, România literară) şi Luceafărul. Observând lucrul acesta, la un moment dat, Milan Filipovici, un coleg de facultate (energetica!) venit de la Braşov, mi-a sugerat că poate ar fi bine să citesc şi Tribuna de la Cluj, pe  care el o considera mai bună, la vremea aceea, decât omoloagele ei bucureştene.

Şi clujean fiind eu un pic, prin naştere, şi cunoscând seriozitatea ardelenească a lui Milan, am luat mai întâi, cu curiozitate, un număr, după care, constatând că, într-adevăr, este o gazetă foarte bună, am început s-o cumpăr cu regularitate. Întâmplarea a făcut ca în chiar primul număr să dau peste un articol al lui Ion Pop (dacă mi-aduc bine aminte) despre noua generaţie de poeţi care tocmai se afirma, în condiţiile dezgheţului cultural de după 1964.

Acest dezgheţ, prielnic înfloririi, făcea ca ea să poată fi considerată o generaţie, în ciuda faptului că erau de vârste diferite. Între multele nume citate (Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Ilie Constantin, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu…), dădea o anumită întâietate lui Ion Alexandru (pe vremea aceea încă nu ajunsese în chip atât de voluntar… Ioan, însemnând în ebraică Dumnezeu are milă), poate şi pentru faptul că era ardelean de-al lor,  într-un fel şi un produs al Clujului.

În consecinţă am început să caut o carte cu poezia lui Ion Alexandru. Nu reuşeam s-o găsesc, în ciuda străduinţelor. Până într-o zi… Era o zi de 1 sau de 2 Mai. Mă trimisese mama să târguiesc ceva de la Piaţa Unirii, de la fostele Hale, pe cât de neîngrijite, pe atât de pitoreşti. Într-un colţ al pieţii, în faţa Spitalului Brâncovenesc (demolat samavolnic în 1984), se afla un chioşc-librărie din lemn, din acelea cu obloane-vitrină, specific timpului. Şi, din vitrina unuia dintre obloane mă chema Viaţa deocamdată (volum apărut spre sfârşitul anului 1965). Zi de sărbătoare fiind, aşadar liberă, chioşcul era închis.

O emoţie teribilă m-a invadat brusc. Am plecat spre casă fericit de a fi dat de carte, dar şi foarte îngrijorat că cineva mi-o va sufla până să ajung eu acolo. În fine, a doua sau a treia zi m-am dus într-un suflet de la noi, de la Academia Militară, unde locuiam, ca s-o cumpăr.

Am aflat-o acolo, costa mai nimic (5 lei, puţin mai mult decât două pâini) şi m-am întors cu ea, fericit, acasă. M-am îndrăgostit pe loc de poezia lui. Dădusem de versuri năvalnice, cu izbucniri abrupte, pe care le simţeam cu totul şi ale mele, precum:

„Şi iată că de la o vreme-nveţi / Cu voie, fără voie, tot ce trebuie să ştie / Un om pentru a fi frumos / Şi socotit de omenie. // Mama te învaţă să plângi / Când te doare sufletul din cale-afară…” (Şi iată),

„Atâta toamnă cade peste noi / Atâta lună luminos de mare / S-a inversat lumina. Parcă de acum / Răsare numai luna şi în soare. // De păsări pământul atârnă…” (Invers),

„Pretutindeni exişti tu, pământule, / ars de roţi,  frământat de lumini, supt de oceane. / dar eu te ştiu dintr-un anume loc / şi timp anume…” (Pământul),

„Şi era iarnă grea / şi drumurile toate strânse de pe lume. / Prin zăpada groasă…” (Iarnă grea),

„Cunoaşteţi ninsorile, fumul acesta ceresc – / şi fumul se ridică în straturi spre pământ. / Îmbrăţişarea noastră când s-a dus…”, „Cât de greu trecem dintr-o zi în alta, / cât de greu prin zăpadă se cern urme adânci, / prin noroiul acesta divin / şi se aud păsările împărţite în roiuri / de lemn peste crucile nopţii…” (Muzică de Bach),

„Înşiruite pe drum trec pâinile prin / aerul dimineţii, străjuite de mare…” (Pâinea),

„Vremea plecării păsărilor călătoare – / zi şi noapte la marginea globului de stai / încolonate trec prin somnul vameşilor….” (Veghe)

şi altele asemenea.

Multă iarnă, multă mare, mult sat… Şi toate acestea pentru că Viaţa deocamdată! Simţeam că întâlnisem pe Poetul meu. (Peste câţiva ani, în 1970, în volumul retrospectiv Poeme,  apar ca făcând parte din ciclul Viaţa deocamdată un număr de nouă poezii care nu figurau în volumul iniţial. Să-i fost scoase atunci de cenzură sau de insuficienţa spaţiului tipografic acordat?

De data aceasta „Paradis” este scris cu majusculă. Şi în aceste poeme, acum introduse, aceleaşi versuri viguroase, de început şi de sfârşit de lume, aceleaşi începuturi abrupte. Numai un exemplu: „Ca o bombă cad zorii în sat. / Pe toate drumurile se împrăştie viaţa;” – Zori.) Încă şi mai târziu, într-o altă antologie, Imne (Ed. Eminescu, 1975), Ioan Alexandru recuperează sub această titulatură şi poemele scrise înainte de ciclurile imnice. Şi-ntr-un fel avea dreptate. Acelaşi duh genuin de fond este de descoperit şi acolo. El se exercita nu direct asupra lui Dumnezeu, încă nedescoperit ca Persoană, ci asupra Creaţiei Sale.

Mai târziu, după câţiva ani, pe când lucram ca inginer la C.I.B. (Centrala Industriei Bumbacului), ce funcţiona pe lângă F.R.B. (Filatura Română de Bumbac), bibliotecara văzând cât de prins eram de el, avea să facă o iregularitate şi să treacă la casare volumul de debut al poetului, Cum să vă spun, apărut în 1964 în colecţia „Luceafărul” a Editurii pentru literatură, la care debutaseră de altfel, mulţi alţi poeţi ai „generaţiei dezgheţului” (eu îi spun aşa), din cei pe care i-am pomenit mai sus.

Această „captură” recuperatoare era cu totul excepţională şi o priveam ca pe un preţios dar al lui Dumnezeu, răsplătire a iubirii mele curate şi statornice. Cum să nu te simţi frate bun cu cel care clama cu o vitalitate fără seamăn:  „Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, / Că prea-i bun laptele proaspăt – cum să vă spun / Parcă beau soare amestecat cu nori, / Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!” (Beau lapte)?

Seducea faptul că la el micile gesturi, locurile aparent comune, cele care pot face farmecul vieţii şi te pot îndrepta spre Dumnezeu, dar cărora cel mai adesea nu le acordăm vederea ce li se cuvine, deveneau la el, în poezia începuturilor cosmice, ascensionale, purtătoare prin vârtejuri ameţitoare şi frumos tulburătoare de sine.

Să revenim. După descoperirea lui, am început să-l urmăresc cu înfrigurare prin revistele literare. Cum spun, ca un îndrăgostit. Apărea din când în când, nu prea des, câte un poem, două, uneori chiar câte o pagină întreagă, cum se proceda în acel timp la Gazeta literară şi la Luceafărul. Emoţia dată de poemele lui era totdeauna culminantă, copleşitoare.

Apoi aveam să aflu că a plecat în Germania, cu bursa Humboldt ce o primise. Sufeream cum suferă cineva la depărtarea de cineva mult iubit şi esenţial vieţuirii sale plenare. Îi sorbeam, în Luceafărul, însemnările care-i apăreau, fără o periodicitate bine definită, în cadrul unei rubrici întitulate Jurnal de poet. Colecţionam toate ziarele cu texte de-ale lui, iar când am plecat la armată, i-am încredinţat această colecţie spre păstrare iubitei mele, în semn de mare dragoste şi maximă preţuire.

Nu cred că mă gândeam la faptul dacă se va întoarce sau nu, dar undeva, lăuntric, o teamă se insinuase, nemărturisită, că ar putea dispărea din orizontul vieţii mele (asta însemna, practic, atunci o rămânere în străinătate). De altfel, cred că nici nu se prea întorcea în vacanţe pe-acasă, fie din teamă că nu i se va mai da drumul, fie preferând să călătorească convenabil (ca student!) în marile vetre culturale ale omenirii (Constantinopol, Israel, Roma ş.a.), fie din amândouă pricinile. O parte din aceste însemnări de Jurnal, au fost strânse mai târziu, în cele două volume purtând titlul, atât de specific lui, Iubirea de Patrie.

Vămile Pustiei, apărută în 1969, tocmai în urma unor experieri-viziuni ale Poetului în străinătate, cu ascetica sa înveşmântare în coperţi negre, avea să-mi fie o carte revelaţie (descoperitoare de lume de dincolo de orice lume şi descoperitoare de mine însumi), o carte prin care mă bucuram să-mi văd împlinită năzuinţa că poezia românească trăieşte în continuare la cele mai înalte cote existenţiale, că ea poate sta, fără a-şi pleca capul, alături de marea Poezie a lumii din totdeauna.

Nu puteam să citesc versurile, în fapt un unic poem împărţit în mai multe, fără ca sufletul meu să nu lăcrimeze, cuprins de o mare suferinţă şi de o mare bucurie, în acelaşi timp.  Credeam că nu se poate scrie poezie mai frumoasă! Şi, atunci, ce să facă, în continuare, un poet care a atins culmile atât de repede?

Dar aveau să vină, în continuare, întru contrazicere, Imnele bucuriei (1973, Editura Cartea Românească)… O carte apărută într-un tiraj mai mult decât confidenţial, pentru un poet deja atât de mare (1020 ex.), dar ale cărei exemplare legate erau îmbrăcate într-o nobilă mătase verde. Am aflat-o după mari străduinţe, nu înainte ca o anumită disperare, de a o pierde, să mă încerce.

Deschiderea sa fulminantă, cu acea Lumina lină, răsărită din acei „codrii mari de crini…”, ne introducea într-o lume imnică de o binefăcătoare originalitate, nemaiîntâlnită în poezia română… O carte care aducea printre zecile de mărturii poetice esenţiale şi pe aceasta: „Mă umplu de miresme şi de har / Privindu-te iubita mea minune / Sunt răstignit în mine în extaz / Pătruns de-un Imn fără de nume // Să cânt nu pot,mi-e graiul plin / De crini curaţi şi miruire / Să tac nu-i vreme de tăcut / Când toate cântă pentru Mine.” (Extaz). Poezia română îmbrăca prin Ioan Alexandru straiul ei de mare sărbătoare, cel pascal.  

A parcurs, purtător de lumină a Poeziei, un drum asemenea Domnului, pe Care L-a iubit atâta. De la Infernul discutabil, în care petrecuse fără a fi un îndrăcit, la Imnele Bucuriei, imne pascale, pentru că întâiul cuvânt rostit de Mântuitorul după Înviere acesta a fost: „Bucuraţi-vă!” Trecând prin Vămile Pustiei (= Vămile Cuvântului = Vămile lui Hristos).

Între timp se întorsese din Germania. Am aflat că ţine cursuri la Universitate. Am rugat-o pe Maria să se intereseze de ele, dar cred că, până ne-am dumirit, am ratat primul an. Nu însă şi pe-al doilea. Cred că era toamna anului 1973… Tocmai se instituise Cursul special „Eminescu”, poate chiar la iniţiativa lui, căci considera că şi românii, precum toate marile culturi ale lumii, merită să aibă un curs dedicat anume poetului lor naţional. Cursurile speciale nu erau obligatorii, dar nici tocmai facultative.

Fiecare student era obligat ca pe lângă cursurile obligatorii să-şi aleagă şi un număr de cursuri speciale, care în continuare urmau toate rânduielile universitare ale cursurilor obişnuite (examene serioase, note luate în calcul pentru medie etc.). Ioan Alexandru funcţiona ca asistent al doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care ţinea enorm la el şi care-l ocrotea pe cât putea. Doamna profesoară (ce Doamnă!) ţinea două ore de curs, el ţinea două ore de seminar, care erau, de fapt, tot ore de curs. El asista nesmintit la cursurile doamnei, ea foarte adesea la ale lui, mâncându-l din ochi de drag. Cursul era completat de profesorul Gheorghe Bulgăre, care vorbea despre aspecte ale limbii române la Eminescu.

Sălile erau pline cu studenţi din diferiţi ani, căci cursurile erau adresate tuturor anilor şi puteau fi absolvite oricând pe parcursul celor patru ani de studiu. Dintre toţi aveam să-i remarc şi aveau să-mi rămână, până astăzi, prin regăsire după mai mulţi ani, pe Dan C. Mihăilescu şi pe Tania sa (Radu). Când Ioan Alexandru, care preda atunci după modelul foarte riguros universitar cu care se întorsese din Germania, solicita facerea unei lucrări pentru şedinţa de seminar viitoare, toată lumea se cam codea. Nu şi Dan C. sau Tania. 

Preda după cărţile masive din ediţia Perpessicius, pe care le căra după el într-o servietă  de piele cuprinzătoare, de modă veche. M-a uimit, la început, pe mine, care aveam un fel de cult pentru cărţi şi pentru aspectul lor, să le văd, practic, acoperite în cruciş şi în curmeziş cu numeroase notaţii şi însemnări, care-i foloseau în expunere. Unde vor fi fiind acele cărţi devenite oarecum opere de artă în sine, care astăzi ar spune mult şi de folos în legătură cu gândirea unui mare poet asupra altui mare poet?

Şi numai vederea lor ar fi purtătoare de poezie şi aducătoare de bucurie. Apropo de cărţi, mi-aduc aminte cum îl invidiam pentru sigiliul acela metalic, cu care-şi însemna cărţile ex libris. Probabil că şi-l adusese din străinătate, căci în vremea aceea, era aproape imposibil să-ţi faci o ştampilă. Îţi trebuiau zeci de aprobări. Dacă mi-aduc bine aminte, semnul acela era o cruce dată de o floare cu patru petale…

Am aflat foarte curând că ţine şi cursuri de limba ebraică veche. Ce ştiam noi la vremea aceea despre această limbă? Nimic şi nici nu ne interesase vreodată. Dar, de dragul lui, acum am fi făcut orice. Aşa că iată-ne urmând şi cursurile de limbă şi cultură ebraică veche. De fapt, era un mod mascat de a se studia cvasioficial Vechiul Testament, poate şi sub acoperirea unei anumite curtoazii faţă de statul Israel, în acel timp de nouă şi oportunistă orientare a României în politica externă.

Urmarea acestor cursuri s-a dovedit a fi un lucru nu prea uşor, care se cerea plătit cu destulă străduinţă. Ioan Alexandru înţelegea să le facă foarte serios, cu o primă oră foarte riguroasă de limbă şi gramatică, cu o a doua de exegeză, în care lua pe rând la studiu cărţile Vechiului Legământ. Iar noi ţineam să nu-l dezamăgim pe cel pe care-l iubeam atâta. Când spun noi, mă gândesc în primul rând la mine, la Maria şi la Anca Sârbulescu, care am fost cei dintâi şi cei care am rămas mult timp la ele.

Aceste cursuri de ebraică erau mult mai intime. S-a întâmplat uneori să nu fim mai mult de 5-6. Ne temeam atunci că, în atari condiţii, s-ar putea să se renunţe la ele. Apoi s-au adăugat, în anii ce au venit, şi alţii, printre care Constanţa Costea, Mihai Sârbulescu, Constantin Chirilă, Cornel Bal (poreclit de noi „Grămăticul”, datorită râvnei sale şi faptului că mereu punea întrebări întru lămurire)… Ni se dădeau teme pentru acasă. De învăţat chestiuni de gramatică, de tradus câteva versete din cartea a cărei exegeză o săvârşise el sau pe care avea s-o facă ora următoare.

Nu aveam manuale, nu aveam gramatici, nu aveam Cartea sfântă în limba ebraică. Ne-a învăţat, după metodele după care studiase şi el, probabil, în Germania, să ne facem cartonaşe cu tabele de gramatică şi cu cuvinte (acestea din urmă ca nişte mici cărţi de joc). Şi acum mai dăm prin sertare de acele cartoane, stârnitoare de emoţionante amintiri.

Peste doi ani, în 1975, avea să producă el o gramatică de bază, imprimată în condiţii modeste, la şapilograf, la Centrul de multiplicare al Universităţii, cu literele ebraice scrise de el, de mână. Dar atunci, la început de tot, eram obligaţi să ne mărginim la notiţe, iar ca să copiem versetele biblice necesare am început să mergem la Institutul Teologic.

Ţin minte cum ne-a primit părintele Mircea Chialda, el însuşi profesor de limba ebraică şi de Studiul Vechiului Testament, care era pe atunci rector, cum ne-a ascultat cu bunăvoinţă şi ne-a satisfăcut cererea cu oarece mirare în ceea ce priveşte preocuparea noastră nu tocmai obişnuită.

Mă miram să văd un preot fără barbă şi fumând vârtos… Dar era un om cumsecade sau aşa mi s-a părut atunci. Destul de rapid, după circa un an, aveam să facem rost de o Biblie ebraică, solicitată de la Societatea Biblică, şi de un dicţionar Gesenius în engleză, de la un suedez pe care Maria îl avusese într-un grup venit prin O.N.T., tare mirat de preferinţa pentru un astfel de cadou.

Nu lipseau şi aspecte oarecum comice. Apăreau uneori la cursuri evrei dintre aceia care urmau să emigreze, crezând că pot să înveţe cu el limba ivrit. Plecau dezamăgiţi. Altădată, un student arab a venit ca să-l certe foarte vehement că este… sionist.  Ioan Alexandru a stăruit mult ca să-i explice că ceea ce făcea el nu conţine nimic împotriva arabilor, că are toată dragostea şi pentru ei, că spiritualitatea ebraică veche face parte şi din patrimoniul lor… Acela nu se lăsa deloc convins. O oarecare teamă cu faptul că li s-ar putea întâmpla ceva celor din familie tot i se insinuase.

Mi-aduc aminte de culoarele şi de sălile întunecoase ale Universităţii acelor după-amiezi şi seri, cu becurile lor chioare, cu dificultatea de a găsi cretă şi burete… Cum îl aşteptam pe culoar, in faţa sălilor, cum fugeam să ne ocupăm locurile, când cineva ni-l vestea sau îl vedeam apărând in capul scării… Cum, uneori eram mutaţi dintr-o sală în alta, deoarece cursul lui era totdeauna pus undeva la „şi altele”. De cele mai multe ori eram trimişi la mansardă. Zâmbetul lui şăgalnic, prietenos, la începutul orelor… Îl vedeai mereu îmbrăcat cam în acelaşi costum de tergal, sare şi piper, cu cravată lărgită lejer pe gât, cu cămaşa descheiată la primul nasture pentru a lăsa să-i respire gâtu-i vânjos.

Iarna, cu căciula trasă pe frunte, primăvara şi toamna cu pălăria cu boruri late, avea tot timpul un aer ardelenesc clar. Iarna, de sub mânecile cămăşii i se vedeau adesea acelea, albe, ale tricoului de corp. Era un bărbat puternic, smead, cu barbă puţină.

Cu mers apăsat, ţărănesc. („Adus puţin de umeri ca şi cum / Aş trage un plug de piatră după mine. / Când umblu încet pe urma mea / Brazdele de foc se înnegresc a stea.” – Portret, în Viaţa deocamdată) În general, toată fiinţa îi amirosea frumos a ţărănie. Dar cea mai impresionantă-i era privirea. Ochii albaştri („ochii îmi fierb albaştri” – Întâmplare, în Viaţa deocamdată; „Ochii mei albaştri sunt spuza / limpede aleasă de pe vulcanul clocotind, / părul mei blond pulberea razelor / unor nori dispăruţi de mult din fantezia noastră.” – Capul meu, în Infernul discutabil), de un senin total, prin care răzbătea întregul vulcan al trăirilor sale impetuoase şi al iubirii sale, totdeauna năvalnic agapice.

Şi apoi râsul său, râs de copil curat şi binecuvântat, râs de întâmpinare şi de îmbrăţişare, râs care însenina cu totul paradiziac lumea, râs care pornea irezistibil sărbătoarea în fiinţa ta şi împrejurul inimii tale. Într-un fel, a rămas mereu ceea ce fusese în tinereţe, în satul său: cel care în copilărie bea lapte din şiştar cuprins de fiori, cel căruia mai apoi părul din blond i s-a aurit mai mult şi ochii i-au căpătat mai multe culori, cel care în adolescenţă se simţea învins de-o bucurie aproape ne-nţeleasă, care se vedea pe el în fiecare tânăr şi în fiecare fată îşi vedea mireasă, care îngenunchea în faţa orişicui şi era pregătit de jertfă în fiecare clipă, care citea entuziasmat la cenacluri o mie de poeme (toate aceste autocaracterizări sunt preluate din diverse poeme ale volumului Cum să vă spun).   

 „Ce mai faceţi?”, ne întreba zâmbind cald şi şăgalnic,cu tot chipul, dar îndeosebi cu ochii. Îşi făcea o cruce şi începea lecţia. La început, domol, abia auzit, calm. Apoi se iscau furtunile, învolburările, se inflama, se înroşea, nările i se dilatau, glasul îi bubuia, Dumnezeu Însuşi parcă se dezlănţuia prin el… Era irezistibil, copleşitor… Noi eram purtaţi, decolam, ajungeam pe culmi, tot cerul ne era aproape, Dumnezeu devenea realitatea personală cea mai apropiată.

Apoi din nou calm, cuvinte, declinări, conjugări, informaţii, reflecţii, până când Poetul era brusc iluminat de un nou gând străvăzător care-l făcea să izbucnească şi să ne ducă cu el în înalturile cele mai înalte şi în adâncurile cele mai adânci. Sfârşitul lecţiei îl găsea epuizat. O prelungă şi grea răsuflare de uşurare, aproape şuierată, parcă de locomotivă care leapădă aburul la oprirea cu bine în staţia terminus, un semn că trecuse izbăvitor o nouă încercare, o nouă provocare…

Nemulţumea sincer, spunând că fără noi nu ar fi putut împlini atât de bine această ispravă, că noi suntem cei care-l inspirăm şi-l ajutăm să trăiască în chip cu totul unic ceea ce ne spusese. În pauze, câteodată purta o scurtă discuţie cu unul sau cu altul dintre noi. Într-o astfel de pauză a luat-o pe soţia mea de o parte ca să o îndemne, tainic, întru apropiere de Biserică, aflare de duhovnic, spovedire, împărtăşire. 

De la decanat i se ceruse să ducă tabele cu cei ce participă la cursuri (numele, prenumele, cine sunt…). Nu ştiu dacă lucrul acesta avea legătură numai cu justificarea existenţei cursului sau şi cu urmărirea de către Securitate a celor preocupaţi de chestiuni spirituale. Cert este că el se achita de lucrul acesta cam în silă, formal. Îl solicita la începutul orelor, dar nu insista şi nu urmărea să vadă dacă sau în ce măsură era împlinit de studenţi.

Cursurile de ebraică au început cu un prim an, Anul I. Apoi, s-a dezvoltat cu un al doilea an, de cultură şi civilizaţie ebraică veche. Mulţi dintre noi nu numai au avansat în anii superiori, dar au continuat să meargă şi la cele pentru anul începător, deoarece totdeauna apărea ceva nou, surprinzător, iar, apoi, şi numai a fi în prezenţa lui aducea o bucurie fără margini.

Aşa încât au devenit şi mai multe orele la care participam, mai multe temele de pregătit. Şi, unde mai pui,  că ne şi asculta? Nu ne plângeam, dimpotrivă… Şi apoi, cursurile de ebraică ne-au  prins bine şi la înţelegerea poeziei lui. De pildă, nu ştiu dacă era posibil altfel să cuprinzi ambiguitatea fertilă pe care o avea la el cuvântul pustie. În limba ebraică, DaBaR înseamnă deopotrivă şi pustie şi cuvânt!

Cum am amintit, Ioan Alexandru era nedespărţit de o servietă voluminoasă, mereu doldora de cărţi, pe care le revărsa pe catedră, stârnindu-ne curiozitatea. Mai ales la ebraică, unde avea textul original, dicţionarul lui Gesenius, o gramatică, o exegeză nemţească foarte doctă şi masivă în legătură cu cartea Vechiului Testament pe care urma s-o predea în cursul lecţiei respective, precum şi vreun album sau două de artă, cu imagini semnificativ ilustrative lecţiei.

Dintre cei mai iubiţi de el şi pe care ni i-a arătat erau Teofan Grecul, Rembrandt, Grünewald, Van Eyck, Millet… Sigur, la el o importanţă primă o avea tematica picturii, substratul ei teologic. Apoi ne arăta cărţoaie cu plantele mirifice de pe pământul sfânt, cu cotloanele de la Sfânta Sofia, unde el rămăsese (din greşeală!?) închis o noapte întreagă, cu o străluminare decisivă vieţii lui şi, prin ea, ulterior şi multor altora.

Arătându-ne cărţi despre Constantinopol, Ierusalim, Roma sau alte locuri asemenea, mai mereu le însoţea cu cuvintele „când o să ajungeţi acolo, o să vedeţi…”, iar noi ne spuneam că a înnebunit. Erau anii ’70-’80. Cum să ajungem noi acolo fără vize şi fără valută? Dar, uite că au fost profetice cuvintele lui, am ajuns (mai toţi dintre noi) în multe dintre locurile care atunci ni se păreau a fi de pe altă planetă, cu totul inaccesibile.

La un moment dat, nu ştiu de ce, cursurile „Eminescu” aveau să fie întrerupte un timp, iar Ioan Alexandru a mers să predea Poezie comparată la facultatea de limbi străine din Pitar Moş. În mod sigur Dante. Poate Shakespeare, poate Goethe, poate Hölderlin, poate Rilke, poate Claudel, poate Peguy… Nu mai ştiu… Oricum, aceştia erau  poeţii pe care-i pomenea cel mai des. Se ţineau în cursul dimineţii şi-mi era tot mai greu să lipsesc de la serviciu pentru a le urmări. O făceam ocazional.

Nu ştiu din ce motive, o nouă migrare avea să se petreacă destul de curând, de data asta înspre Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, unde preda poezie „bizantină”. Îi traducea şi-i interpreta pe marii Sfinţi Poeţi ai creştinătăţii orientale… Efrem Sirul (din limba germană), Roman Melodul şi Simeon Noul Teolog (din limba greacă)…

Descopeream o poezie pe care la acea vreme o ignoram total. În ceea ce-l priveşte pe poetul siriac, cred că a fost primul care a avut (aproape?) integrală ediţia Edmund Beck a volumelor duble. Pe urmă mi-am  procurat şi eu, cu  multă străduinţă şi cu mult ajutor. De atunci mi se trage îndrăgostirea de Sfântul Efrem, iar în prelungirea ei tot felul de alte întâmplări binefăcătoare, între care şi o teză de doctorat.

În ceea ce priveşte schimbarea aceasta continuă a cursurilor pe care le preda (totdeauna „speciale”), instabilitatea lor, am impresia că, pe de o parte, discursul său tot mai afirmat şi tot mai făţiş creştin deranja, dar că, pe de altă parte, avându-se în vedere valoarea sa evidentă şi recunoscută, sinceritatea ataşamentului la cauza Patriei şi situaţia familiară (ajunsese la cinci copii), se încerca tot timpul pe undeva, „pe sus”, să i se rezolve problema într-un fel sau altul, încât să i se acopere norma didactică.

Totuşi, încercând să-l  marginalizeze pe cât se putea. De altfel, cred că, în acest scop, avea de ţinut un număr de ore de limba română pentru studenţi străini aflaţi în an pregătitor în vederea studierii la diferite facultăţi de la noi. Pe la cursurile de la Arte Plastice şi-au făcut apariţia, mai mult sau mai puţin meteoric, nume grele, precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Paul Gherasim, Daniel Turcea, Sorin Dumitrescu… Amintirile nu sunt prea clare… Era o sală la mansardă, ticsită, lipsită de aer.

La un moment dat, au apărut casetofoanele. După un timp ne-am făcut6 şi noi rost de unul şi am început să-i înregistrăm cursuri cu care sfială şi cu mare prudenţă. Ni se părea că dacă am fi făcut-o pe faţă am fi tulburat desfăşurarea firească a cursului. Mai târziu înregistrările (nu ale noastre) au devenit ceva frecvent.

Unele dintre cursurile înregistrate au fost transcrise de Maria, soţia mea, şi de Mihai Sârbulescu, iar apoi bătute la maşină de Ecaterina Sârbulescu, mama fraţilor, o femeie extrem de inimoasă şi de devotată cauzei, care de altfel a făcut acest lucru şi pentru câteva din volumele de imne ale Poetului. Am regăsit în biblioteca mea cursurile de ebraică, anul I (Facerea) şi anul II (Iov, Isaia), din anul universitar 1979-1980, precum şi pe cel de Poezie bizantină din acelaşi an (asupra poeziei Sfântului Efrem Sirul).

Trebuie spus că a fost o mare diferenţă între cursurile ţinute de el în primii ani de profesorat şi cele de la sfârşit. Cele de la început erau cursuri adevărate, respectând toate exigenţele universitare, aşa cum le văzuse el la universităţi importante şi la marii profesori din Germania (între alţii şi la Heidegger!), la care adăuga unicitatea ardorii şi fervorii sale pătrunzătoare şi străvăzătoare de mare poet.

Ceea ce a făcut mai târziu, când cursurile sale căpătaseră un anume renume şi afluxul de auditori era tot mai mare, debordând amfiteatrele de la Litere, devenite neîncăpătoare, ţinea mai mult de predică. „Studenţilor”, de cele mai variate vârste şi condiţii, nu li se cerea decât să asculte şi, eventual, să împlinească învăţăturile morale primite, nu şi vreun efort de studiu individual cu caracter universitar.

De-acum, cursurile se constituiau într-un soi de misiune creştină, lucru cu totul rar, dificil şi extrem de important pentru acele vremuri foarte agresive cu manifestarea credinţei în spaţiul public. Pentru noi, cei dintâi şi cei mai apropiaţi lui şi cauzei sale, dispăruse însă farmecul intimităţii şi al comunicării mai personale, chiar dacă mai învăluite, a începuturilor. Poetul nu mai vorbea ucenicilor apropiaţi, ci mulţimilor. În orice caz, darul său oratoric era imens.

Natural şi spontan, chiar dacă avea la bază ceasuri de studiu serios, profund, asiduu. (În această privinţă, Ion Papuc este cât se poate de nedrept în textul său din revista Grai, nr. 1/2002.) Dar şi multă rugăciune. Sălile trepidau şi fremătau sub revărsarea debordantă şi şfichiuirea cuvântului său învăpăiat. În momentele culminante, cei mai mulţi dintre noi aveam lacrimi în ochi şi un nod în gât.

Probabil că de la marii profesori interbelici nu se mai văzuseră astfel de amfiteatre cutremurate. Şi, poate, nici atunci. Nu era numai calitatea expunerii sau ardoarea care o anima, era ceva mai mult, era prezenţa lui Dumnezeu apropiată şi palpabilă inimii fiecăruia dintre cei prezenţi. Era „Hristos în mijlocul nostru”, Care avea forţă şi iubire, Care ne purta foarte departe.

Ca o continuare firească a asiduei noastre frecventări a cursurilor sale, probabil şi a iubirii neţărmurite ce ni se citea pe chipuri, legătura noastră a căpătat un mai accentuat caracter  personal. În decursul anilor, am ajuns în mai multe rânduri acasă la Poet.

Dar, mai înainte ca să fim invitaţi acolo, într-o seară, după terminarea cursurilor, am vrut eu să ştiu eu unde stă. Pentru a afla, l-am urmărit la ieşirea de la cursuri, în drum spre casă. Deşi aveam mai bine de 25 de ani, procedam ca un puşti care a citit cărţi poliţiste specifice vârstei sale. Sau, mai degrabă, cum urmăreşti o fată necunoscută de care eşti îndrăgostit, ca să ştii unde să-i scrii sau să-i trimiţi daruri.

Păstram o distanţă probabil prea mare, din teama de a nu fi descoperit. Mai ales la urcarea în mijloacelor de transport, pericolul acesta mi se părea teribil, iar a fi descoperit m-ar fi umplut de nesfârşită şi de neiertat ruşine. Ca atare, prima tentativă a constituit un rateu. L-am pierdut pe undeva, prin preajma casei. Mi-a fost ciudă. A doua oară am fost mai atent şi am văzut cum a intrat pe poarta casei de pe strada Belgrad nr. 5 bis.

Ştiam că este născut de Crăciun, aşa că în Ajunul Crăciunului din anul 1973 ne-am gândit să-i facem o surpriză şi să-i ducem niscaiva daruri. Ele trebuiau să fie şi simbolice, şi încărcate de semnificaţie. Am luat un cozonac frumos de acasă, am cumpărat o sticlă dintr-un vin de cel mai bun (probabil Cotnari), un album rusesc cu icoane (Zagorsk?), la care am adăugat un buchet de flori.

Cu infinită emoţie am urcat la etaj şi am sunat la uşa apartamentului în care locuia. Nu era acasă. Ce să facem cu florile, ca să le aşezăm frumos, ca să nu se strice? Ne-am dus să cumpărăm de la Piaţa Dorobanţi o căldăruşă de plastic, în care să le punem. Ne-am gândit că poate s-a reîntors între timp, dar n-a fost aşa. Asta a însemnat un pic de dezamăgire, dar şi uşurare! Emoţia întâlnirii apropiate faţă către faţă ar fi fost copleşitoare. Am lăsat totul acolo, în faţa uşii. Nu ştiam, desigur, când avea să se întoarcă.

S-a întors tocmai după vacanţa şcolară de Anul Nou, adică după vreo zece zile. Cozonacul l-a luat şi l-a mâncat vecinul, ca să nu se strice, iar florile s-au ofilit in găletuşă. Parcă a mai găsit, totuşi, sticla de vin. Dedicaţia de pe carte l-a ajutat să ştie cine treceau pe acolo.

Însă, de invitat ne-a invitat pentru prima oară la el acasă de lăsata secului pentru Crăciunul anului 1974. Noi doi împreună cu fraţii Sârbulescu, Anca, care pe atunci scria poezie (bună!) şi Mihai, pictorul de primă mână de astăzi. Noi eram cei mai asidui şi mai devotaţi dintre studenţii lui.

Mai era cu noi şi Constantin Chirilă,  atunci excepţional student teolog, mai apoi călugăr, ghid combatant la Putna, în continuare, pentru mai mulţi ani, călugăr rătăcitor prin America. În fine, acum, veghetor neobosit la moaştele Cuvioasei Paraschiva, la Iaşi. A mai venit în seara aceea acolo şi părintele Ioan Caraza, un om de tot smerit, tăcut şi impresionant în însăşi prezenţa lui, pe atunci simplu şi etern diacon, cu care se cunoscuse şi se împrietenise la studii, în Germania.

Ioan Alexandru ne-a făcut să înţelegem în două cuvinte că este o mare somitate teologică. În legătură cu invitaţia, ne-a explicat că aşa făceau şi profesorii lui din Germania cu studenţii lor cei mai apropiaţi, că-i invitau din când în când, cu diferite prilejuri, la masă. Masa a fost destul de austeră, dar nouă ni se părea un festin extraordinar. Prima dată am văzut cum se face rugăciune înainte de începerea mesei şi la sfârşitul ei. Toată seara a fost pentru noi ameţitoare, parcă pluteam într-altă lume, cumva în paradis.

Ne-a vorbit despre post şi cine mai ştie despre ce, destul că ajungând acasă am comunicat ferm alor noştri că de a doua zi începem să postim. A fost primul post din viaţa noastră, poate cel mai impresionant prin noile trăiri pe care le experiam. Atunci cele patruzeci de zile ni se păreau tare lungi. În continuare postul ne-a rămas rânduială firească în viaţă. Acum perioadele de post trec neînchipuit de repede şi constituie o necesitate bucuroasă în ritmul vieţii noastre.

Ioan Alexandru era un om sărac, dar chiar sărac, cu o sărăcie asumată, care nu-l deranja în chip deosebit, care i se părea condiţie firească. Mi-aduc aminte cum odată, în anii aceia în care nu se găseau de niciunele prin magazine, l-am însoţit la restaurantul de la Uniunea Scriitorilor, ca să ia un salam, nişte conserve şi nu mai ştiu ce, ca să ducă copiilor acasă. Scriitori aveau dreptul la o mică raţie… Singura „opulenţă” o constituiau cărţile. Casa lor părea cu totul asemănătoare cu cea a Călăuzei lui Tarkovski.

Cărţile, aşezate oarecum claie peste grămadă, mai mult îngrămădite, păreau că stau să se prăvale peste tine în orice moment. Masa mare, lungă, masivă, frumoasă din sufragerie gemea şi ea de tomuri groase, fie grămădite, fie împrăştiate, ca în tablourile cu cărturari din Evul Mediu. Vedeai uneori şi foi scrise de Poet, de care, în ciuda curiozităţii, nu îndrăzneai să te apropii.

O dezordine teribilă şi asumată domnea în toată casa. Mi-aduc aminte cum, într-un rând, a deschis un sertar ca să caute nişte ciorapi pentru unul din copii. Înăuntru, zeci de ciorapi de diferite mărimi, de diferite modele, de diferite culori, de diferite vechimi, total desperecheaţi. Era o mare aventură să încerci să reconstitui o pereche folosibilă. Cred că nu o dată plecau îmbrăcaţi cu ei aşa, desperecheaţi, mai mult sau mai puţin asemănători.

O dată, după ce se întorsese de la o întâlnire de poeţi la care fusese trimis la Moscova, a vrut să ne dea să gustăm din votca pe care o adusese de acolo. A fost imposibil să găsească pahare şi, până la urmă, a luat cu toată naturaleţea câteva borcane de iaurt, şi mici, dar şi mari, din care ne-a dat să bem câte o cantitate infimă de votcă.

Despre acest drum la Moscova ne-a mai povestit odată ceva special. Anume cum o fată, o tânără poetesă rusoaică foarte frumoasă se aprinsese după el şi îi făcea tot felul de avansuri. Atunci, ca să scape de ispită şi ca s-o scape şi pe ea, a privit-o adânc în ochi şi i-a spus cum vede în adâncul ei nişte viermi scârboşi care o sluţesc… În orice caz, ceva de genul acesta, ceea ce a alungat-o definitiv pe acea fată.

Într-un rând, Ulvine fiind plecată din Bucureşti, l-am aflat trebăluind prin bucătărie, ca să pregătească ceva de mâncare. Era o invazie masivă, dar chiar masivă, de furnici. Dar, întocmai ca în istorioarele din Pateric, le îngăduia şi se ferea să le facă vreun rău, căci „sunt şi ele creaţia lui Dumnezeu”.

Peste toate, acasă, trona princiară, superioară, descinsă parcă din Evul Mediu al Cavalerilor Mesei Rotunde, Ulvine cea specială, cea frumoasă, cea fascinantă, cea inaccesibilă, cea atât de prezentă şi atât de absentă, în acelaşi timp.

Ce frumoasă le fusese întâlnirea! „Slăvită fie ziua în care te-am  văzut / Era în mai acolo într-o grădină / Sub un cireş în floare pe capul tău bălai / Am pus cunună lină de lumină // Apoi trecut-am râul în păduri / Şi-ntr-o poiană te-am strigat pe nume / Şi când întors-am capul din pământ / Luceafărul se-aprinsese peste lume // Şi zgribulind ne-am furişat în cort / Aprins-am focul şi-am rămas în noapte / Împrejmuiţi de ochi de lupi flămânzi / Pân-a pierit blestemul din cetate.” (Ulvinei, în Imnele Transilvaniei). Legată mereu cu un tulpan, cu colţurile întoarse spre frunte şi înnodate puţin lateral. Citind copiilor săi din cărţi esenţiale… Chip venind din portretistica germană din jurul anului 1500 (Dürer, Cranach, Holbein…).

Ulvine cea atât de femeie, dar şi atât de fetiţă la chip şi la trup, parcă tot mai tânără şi mai proaspătă şi mai adolescentă cu fiecare copil venit în familia lor. Ulvine cea ciudată şi cam stranie adesea. Suflul ei saxon părea să echilibreze, în oarecare parte, vâlvătaia poetului transilvan. Dar, dincolo de răceala ei de suprafaţa, probabil că ardea un foc înteţit, accesibil numai alor săi. Atât de dogorâtor încât îl făcea pe Poet să exclame: „Iubita e poetul meu preferat.” (Cum să vă spun, în Cum să vă spun).

Acorda familiei importanţa pe care o acordau cei din vremea veche. Mai toate cărţile sale au fost dedicate membrilor familiei. Fiecare dintre ei, în parte, are dedicate mai multe poeme. Ne dădea adesea exemplul maramureşenilor, care se adresează copiilor lor dumneata.

M-a întrebat odată dacă cumva faptul că aveam şi al doilea copil mă făcea să mă tem mai mult, să mă simt mai expus. Fără să înţeleg prea bine sensul întrebării, am răspuns că nu, dimpotrivă. S-a bucurat şi mi-a spus că aşa simte şi el. Cei cinci copii i-au fost într-un fel un meterez în faţa unor persecuţii mai mari.

Îmi mai amintesc de două momente importante, pentru el şi pentru societatea românească, despre care am aflat direct de la el, fiind acasă la el, când s-a întors de la întâlniri ale unor delegaţii ale Uniunii Scriitorilor cu Ceauşescu. O dată, prin 1977, cum el, singurul, a sesizat lipsa cuvântului Patrie din noul imn ce dorea a se adopta (Trei culori cunosc pe lume) şi cum a contribuit la introducerea lui („Pentru a patriei onoare…”). Altădată, cum a venit bucuros de promisiunea şi hotărârea lui Ceauşescu de a aboli cenzura.

El a crezut că aşa va şi fi. După cum se ştie, scoaterea oficială a cenzurii (desfiinţarea Comitetul pentru presă şi tipărituri, un organ special, anume dedicat acestui scop) nu a condus la scoaterea ei reală, fiind doar înlocuită cu o autocenzură instituţională, în cadrul fiecărui organ de presă sau edituri, sub conducerea organelor interne de partid, tot atât de vigilente şi de drastice, în general. Acum, când constat că ambele evenimente s-au petrecut în 1977, mă întreb dacă ele nu au venit împreună…

Anii aceia petrecuţi în oarece apropiere cuprindeau şi ceea ce numesc eu „micile gesturi”, dintre acelea care dau conţinut şi farmec relaţiei personale.

Mult timp i-am dus, an de an, mucenici. Ceva mai mulţi, ca pentru o familie cu şapte suflete. Mucenicii noştri,  făcuţi de soacra mea, au fost totdeauna foarte buni. Părea că le facem bucurie şi mult timp am crezut aşa, până într-o zi, când Ulvine ne-a cerut destul de imperios să nu le mai ducem, că nu trebuie… Fără vreo explicaţie anume… Poate că o supărasem cu ceva… Cine ştie?

După o călătorie in Ţara Sfântă, ne-a dăruit, ca pe lucruri de mare preţ şi semn de mare prietenie, frunze dintr-un măslin de pe vremea Mântuitorului, aflat în Grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor.

Maria primise de la o turistă de a ei, islandeză, pentru fiecare dintre noi, un pulover, dintre acelea specific acelei insule. Nu ştiu dacă anume, dar presupun mai degrabă că nu, acele pulovere aveau o ghirlandă de cruci destul de evidente, dar totuşi disimulate în desen decorativ, la baza desenului împletit cu lână seină pe fond alb imaculat, ca un fel de platcă, pe umeri şi în jurul grumazului.

I-a plăcut foarte mult acest lucru şi a cerut să i-l împrumut pe al meu, pentru fotografiile ce trebuiau incluse în textul unui interviu pe care l-a dat pentru nu mai ştiu ce revistă. Cred că era convins că prin acele cruci reuşea să aducă o mărturie în faţa celor ce aveau ochi de văzut şi suflet de priceput, o mărturie care reuşea cu o anume abilitate să străpungă barajul destul de vigilent al cenzurii. Mai târziu (după cum se vede şi în unele fotografii) şi-a procurat şi el unul de acelaşi fel, numai că era desenat invers, cu albă pe fond maro.

Dar mai minunat a fost faptul că am fost acasă la Poet nu numai la Bucureşti, pe strada Belgrad, ci şi la casa copilăriei lui.

În anii studenţiei îmi propusesem la un moment dat să ajung în satele de baştină ale marilor poeţi ai neamului. Aşa am ajuns la Ipoteşti, unde ascultam, aşezat pe jos, sprijinit de perete, romanţe pe versurile Poetului („Pe lângă plopii fără soţ…”, de pildă!) şi am colindat în căutarea „lacului codrilor albaştri”, pe care, spre mâhnirea mea, n-am reuşit să-l găsesc. Aşa am ajuns la Mirceştii lui Vasile Alecsandri, unde, neprimindu-mă nimeni în gazdă, cu îngăduinţa paznicului de noapte, m-am odihnit câteva ore pe canapeaua din biroul administrativ, aflată în conacul Poetului, până la venirea trenului următor.

Aşa am ajuns în Lancrămul lui Lucian Blaga, sat mult mai rece, dar cu nume atât de frumos. Aşa am ajuns mai târziu în Ciucea lui Octavian Goga, pe când încă doamna Veturia mai trăia şi o puteai vedea plutind ca un abur, bătrâneşte şi demn, prin castel. Dar toţi aceştia făceau parte, vorba filmului, din „Dead Poets Society” („cercul poeţilor dispăruţi”).

De data aceasta aveam să mergem în satul unui poet aflat încă atât de în puterea vârstei şi a creaţiei. Era vorba de Topa Mică sau, cum îi spunea el, Topa deşartă care mă însemnase din imnul ei cu pecetea sa de sat străvechi şi ardeam de nerăbdare să o văd („Satul meu sfânt iată răsai / Curat şi drept în cântecele mele / Acolo între stele te-ai dosit / Şi începi să luminezi de printre ele.” – Topa deşartă, în Imnele Transilvaniei).

Se născuse acolo în noaptea de Crăciun a anului 1941 („Era noaptea Crăciunului pe sfârşite. / Colindătorii în haine negre de iarnă / se întorceau la casele lor nedormiţi.” – Poveste de iarnă,  în Infernul discutabil). Odată cu el venise pe lume un mânz roşu: „Într-o casă de pământ mă născui iarna, / pe paie, jos, odată cu un mânz roşu, / care primi şi el numele meu mai mic.” (Mânzul, în Viaţa deocamdată).

Se vede cum îşi presară, în chip mărturisitor, propria naştere cu trimiteri la cea a Pruncului Iisus. Cred, de altfel, că-l avertizasem pe Poet că o să facem acest drum şi-i cerusem vag îngăduinţa. Şi, iată-ne descinzând într-o zi de vară, pe la prânz, dintr-un autobuz, pe şosea, în dreptul satului Topa Mică. Satul este aşezat oarecum lateral faţă de şoseaua naţională. Uliţa principală, care despica satul în două, de-a lungul, era una extrem de noroioasă. Cum plouase mult în perioada precedentă, eram uluit să văd gropile adânci de un stânjen, urme ale copitelor de animale, care făceau drumul greu practicabil chiar şi pentru mersul cu pasul.

Acum noroiul se întărise cât de cât pe la margini şi drumul arăta ca după un bombardament mărunt şi des. Cu greu îţi croiai cale. În drum spre casa părintească a poetului, aflată cam în mijlocul satului, am întâlnit mai întâi ţintirimul. Acela despre care scria: „Cimitirul la noi e un pogon comun / înconjurat cu gard de piatră, / să nu se molipsească pământul rămas viu / în libertate. // Crucile de lemn după câţiva ani / se lasă într-o parte şi  mor apoi şi ele / de-a binelea, şi vin nişte bărbaţi ciudaţi / pe iepe călătoare şi le fură pentru / focurile lor.” Un cimitir unde: „La margini cresc pruni şi meri / Şi se văd flori mirositoare, / aburul lor pătrunde în lucruri / până departe.” (Ca în Paradis în Viaţa deocamdată).

Nu mai văzusem niciodată cruci de mormânt atât de masive şi de înalte. Unele uşor povârnite, parcă pornite să stea de vorbă cu cele vecine. Un fel de codru de cruci, extrem de impresionant vizual, cu mare impact emoţional asupra fiinţei tale. În sfârşit, am ajuns la casa părinţilor lui Ioan, vecină cu cea a fratelui său, care-i semăna tare la chip. Am spus cine suntem şi am fost extrem de bine primiţi. Am dormit o noapte acolo, deşi prea mult loc nu aveau. Casa era nouă şi nu avea încă toate spaţiile amenajate.

Erau oameni aşezaţi, cu vădită hărnicie şi chibzuială. Toţi liniştiţi, simpli şi sinceri în relaţie, calzi. Impresiona îndeosebi mama, care se vedea limpede că-i duce un dor neostoit. Din păcate, Ioan ajungea destul de rar pe acasă de la un timp, cred că nu în fiecare an. Mama ne-a povestit cu mare drag despre Ion al ei. Cât de bun şi râvnitor era el la învăţătură, cum l-a luat vrednicul preot al satului sub oblăduirea lui, împrumutându-i cărţi şi ocupându-se de sporirea lui culturală.

Cum s-a dus la Cluj ca să dea examen la Seminar (familie săracă fiind ei, seminarul, susţinut de Biserică, era o şcoală mai ieftină), dar cum, de capul lui (dar şi influenţat de preot), s-a dus până la urmă la Liceu… Şi altele asemenea. Şi mereu ofta de dor şi lăcrima pe furiş.

Acolo am întâlnit ceva ce nu am mai văzut în altă parte. Seara vitele nu vin de la păscut acasă, în grajdul propriu, ci se strâng într-un loc la marginea satului, pe un imaş. Acolo veneau stăpânii lor să le mulgă, acolo înnoptează priponite, sub cerul liber, până a doua zi dimineaţă, când ciobanii le duc din nou la păscut. Seara ne-am dus şi noi la muls cu cumnata lui Ioan.

Nu am mai găsit „bivoliţa lui Ioan Alexandru”, cea pe care o cumpărase cu banii obţinuţi pe Cum să vă spun („Cu banii primiţi pentru prima mea carte de versuri / mi-am cumpărat un bivol cu  lapte.” – Cosmosul meu, în Viaţa deocamdată), ci pe una care se trăgea din ea, nu mai ştiu dacă la prima sau la a doua generaţie. Ardeam de nerăbdare să beau o cană de lapte proaspăt muls de la ea.

Dar Maria a vrut să mă pedepsească pentru faptul că îndeobşte nu beau lapte şi mi-a smuls cana, amuzându-se de înciudarea mea. Păstrez şi acum amintirea acelui sat fabulos, parcă venit de pe alt tărâm. Într-un fel, dar numai „într-un fel”, parcă-l aflu în acele vechi peisaje româneşti ale lui  Horia Bernea.

A fost o vreme când îşi petrecea o parte a vacanţei de vară, cu familia, la mânăstirea Rohia, sub oblăduirea episcopului cu totul aparte Iustinian Chira, minunat, şi în grija îngerescului stareţ Serafim Man. Aflând aceasta, ne-am înfăţişat noi (eu şi Maria) într-o seară de vară a anului 1975 acolo, în concediu fiind. Primul din familie de care am dat a fost Ştefan, care cânta îngereşte la strană. Nu avea pe atunci mai mult de 7-8 ani şi lucrul acesta impresiona. Dar, cu ajutorul călugărilor, se descurca de minune, se vedea că are cunoştinţe destul de serioase şi multă tragere de inimă. Când ne-a văzut, Ioan Alexandru s-a bucurat, dar parcă mai mult s-a speriat. Cred că

Securitatea-i pusese în vedere să nu se facă vad la el, să nu se strângă oameni în jurul lui, să nu facă prozelitism. A doua zi l-am însoţit într-o prelungă plimbare pe dealurile şi pădurile înconjurătoare, pe care a făcut-o în compania unui personaj cu totul remarcabil, Vasile Latiş, profesor de liceu în Târgu Lăpuş. Era un fel de somitate a locului, cumva urmărit şi el de Securitate. El i-a vorbit îndelung şi cu mult patos lui Ioan Alexandru despre viaţa ciobănească atât de tainică şi încărcată de spiritualitate a păstorilor, îndeosebi a celor din Munţii Maramureşului, din zona de graniţă cu Uniunea Sovietică.

Ştia enorm de multe lucruri pe această temă şi-l ascultam fascinaţi cu toţii, inclusiv Ioan. Cred că de la el ştia şi povestea aceea cu oaia ştiră, adică stearpă, dar cu puteri miraculoase care o  deosebesc total de restul mioarelor, asupra cărora are o putere aparte. Într-un fel, un prototip al  mioriţei, cu trimiteri şi la Păstorul cel Bun. Până la urmă, numai aparent  stearpă pentru că are roadă bogată în alt fel, ţinând de taina Duhului. O îndrăgea atâta şi făcea referire semnificativă la ea în dese ocazii. Cum spuneam, apariţia noastră intempestivă la mănăstire, unde  plănuisem să stăm câteva zile, nu i-a picat prea bine lui Ioan Alexandru, aşa că, pentru ca să nu pară că ne alungă, ne-a propus să facem împreună o excursie de două-trei zile în Maramureşul istoric.

Noi i-am sugerat Valea Cosăului, pe care o mai cercetasem şi care ne plăcuse mult, pentru că o găseam, dintre toate, cea mai bine păstrătoare a celor vechi şi mai necunoscută. A fost de acord. Am plecat de dimineaţă, nu mai ştiu cum, noi doi, el, Ulvine, iar dintre copii numai Ioachim, care era, de altfel, cel mai bun de dezmierdat la momentul acela. Cred că avea vreo trei ani. Primul popas a fost la Plopiş şi la Şurdeşti, sate vecine, amândouă cu vestite biserici de lemn, cea de-a doua, la vremea respectivă, cu turla cea mai înaltă dintre toate bisericile de lemn din ţară. Din Plopiş era unul dintre tinerii fraţi din mănăstire, un fel de nepot al Preasfinţitului (la acea vreme) părinte Iustinian Chira.

Ne-a recomandat familiei sale, familie de preot. Ioan Alexandru era iubit nespus in lumea Bisericii, îndeosebi a celei din Transilvania. A fost primit ca un oaspete de seamă, ceea ce şi era in fond. Mi-aduc aminte cum atunci când am ajuns la Plopiş, în curtea bisericii, pe pajişte, ne-a pus să ne aşezăm cu toţii, a scos Biblia din rucsac şi a început să ne citească Epistola Sfântului Iacov, oprindu-se din loc în loc pentru scurte şi puternice comentarii. Se lăsa seara şi oamenii ne aşteptau la masă. Dar el nu s-a grăbit de loc şi nu am plecat până ce nu a terminat lectura. Am fost bine primiţi, dar loc de culcare prea bun nu a fost pentru toată lumea. Mi-aduc aminte şi acum cum am tremurat toată noaptea, dormind într-o încăpere neterminată, netencuită, la perete, lângă un perete din bârne vag îmbinate, prin care şuiera teribil curentul.

A doua zi am ajuns, în sfârşit, cu o cursă pentru minerii navetişti, pe Valea Cosăului, în partea dinspre munte, la Budeşti. A închiriat o căruţă, pentru că Ioachim şi cred că nici Ulvine nu puteau să meargă atâta pe jos. Am coborât în felul acesta, ei mai mult în căruţă, noi mai mult pe alături, pe jos, toată valea, din biserică de lemn în biserică de lemn, ajungând spre seară la Corneşti, unde cunoşteam un ţăran extraordinar, unul dintre cei mai extraordinari şi mai falnici din câţi mi-a fost dat să cunosc.

Era moş Văsălie, mare povestitor, om de mare profunzime şi de mult umor sănătos, care nu umbla decât in vechiul său port moroşenesc, chiar şi atunci când venea pe la Bucureşti. La fel de minunata sa femeie făcea nişte cergi şi nişte gube cinstite, dintr-alea adevărate, cu care i-am fericit mai apoi pe mulţi dintre prietenii noştri, făcându-i totodată şi lui o bună vânzare.

La el aveam să tragem noi în seara aceea, în timp ce, la sugestia lui Moş Văsălie, familia Alexandru a fost găzduită în casa preotului, mai modernă şi mai comodă. Mai înainte, ducându-ne noi la biserica din Călineşti, la întoarcere am observat cu groază că-mi pierdusem trăistuţa cu toţi banii de vacanţă (aflată abia la început!), cu biletele de tren în circuit şi cu carnetul de C.E.C. pe care aveam o parte din bani. Alunecase şi căzuse probabil din căruţă, pe drum.

Nu ne rămânea decât să împrumutăm de la Moş Văsălie banii necesari pentru a ne întoarce acasă şi să rămânem fără vacanţa plănuită. Ioan Alexandru compătimea sincer şi a scos câteva sute de lei ca să contribuie şi el la acoperirea parţială a pagubei şi la posibilitatea de a ne întoarce acasă. Fără prea mare speranţă, m-am întors să refac drumul parcurs, deşi nu se putea şti unde se pierduse traista.

Am regăsit-o. Lipseau banii, dar în schimb aveam  biletele de tren şi carnetul de C.E.C. M-am întors triumfător şi fericit acasă. Bucuria a fost molipsitoare, generală. A doua zi dimineaţă gazdele i-au dat prescură şi miere. Încărcătura lor simbolică l-au făcut să înflorească brusc. A înmuiat pâinea în miere cu gesturi parcă sacerdotale şi ne-a cu înfocare despre ele, după ce în prealabil a improvizat o rugăciune de mulţumire şi de slăvire a lui Dumnezeu. Apoi ne-am despărţit, ei întorcându-se la mănăstire… Tot privindu-l pe Ioachim cu acel prilej a prins soţia mea cu adevărat drag de a avea copii.

Cam în fiecare an de Paşti, la slujba care se numeşte „a doua Înviere” şi când se citeşte în 12 limbi ceea ce numim popular „evanghelia lui Toma”, îl aflam pe Ioan Alexandru pe Dealul Patriarhiei, în mulţimea care asculta slujba de afară. Era însoţit de unul sau mai mulţi copii, uneori şi de Ulvine. Unul dintre copii (cel mai adesea Maria) avea un coşuleţ cu ouă roşii, pe care ni le împărţea. Ne spuneam „Hristos a înviat!”, ne îmbrăţişam, ne zâmbeam… Sărbătoarea ne era astfel plinită. Multă lumină curăţitoare şi mângâietoare.

Tot de pe Dealul Patriarhiei mai am şi o altă amintire, de la înmormântarea Patriarhului Justinian Marina. Se ştie că acesta a murit, în parte, şi de inimă rea, văzând la întoarcerea de la Spitalului Elias unde fusese internat o vreme, după cutremurul din 1977, cum se demola, cu totul nejustificat, biserica Enei.

Ne spunea Ioan cum îl visase în noaptea precedentă pe bunul patriarh spunând cu nesfârşită amărăciune: „Unde sunt intelectualii din ţara asta? De ce nu sunt alături de mine ca să apărăm Biserica?” Într-adevăr, marea majoritatea intelectualilor „vizibili” în societatea timpului a fost tare departe de Biserică în acei ani, dar nesfiindu-se să o condamne în fel şi chip după răsturnarea regimului comunist. Rămânând, de altfel, departe de ea şi de Dumnezeu.  

Trebuie spus că Ioan Alexandru nu era un om cu care să poţi comunica în chip obişnuit, ca în această lume. Era ceea ce s-ar putea numi „un om răpit”. În general, era extrem de pătruns de fiecare gest pe care-l făcea şi de fiecare cuvânt pe care-l rostea. Cred că era conştient până şi de fiecare respiraţie! Părea că nici nu aude ce-i spui, că numai el are de spus şi trebuie ascultat.

Credeam că era aşa numai cu noi, „studenţii” lui, dar am fost uimit văzându-l comportându-se cam în acelaşi fel şi cu un om pe care i-l socoteam prieten extrem de apropiat şi cu oarece ascendent asupra lui, anume cu Părintele Ioanichie Bălan, când i-am însoţit într-o seară mai îndelung. Odată am nimerit la Părintele Dumitru Stăniloae când se afla şi el acolo şi am observat că mai mult vroia să-i smulgă acestuia nişte confirmări pentru propriile-i opinii, sugerându-i răspunsurile dorite, decât să afle aprecierile efective, personale, ale Părintelui.

Cu totul alta era situaţia atunci când aveai un necaz, cât de mic. În astfel de situaţii se punea imediat pe rugăciune, în orice loc ar fi fost, pe stradă, pe culoarele facultăţii, în vreun mijloc de transport în comun. De cele mai multe ori era o rugăciune personală. Folosea mult şi psalmii. Era în stare să îngenuncheze pe stradă, fără să ţină seama de ce-ar putea crede sau spune trecătorii. Aşa s-a petrecut o dată când l-am însoţit spre spital, după ce unul dintre băieţi (Ştefan sau  Ioachim) fusese uşor (dar nu se ştia încă că este aşa) lovit de o maşină.

Îi puneam uneori întrebări bizare. Astfel, pentru că lăudase muzica lui Mozart, la un moment dat, l-am întrebat cum trebuie privită o operă precum Don Giovanni, având în vedere pe eroul ei şi subiectul tratat. Răspunsul său a fost uluitor: „Nu cunosc opera aceasta. Nu ştiu, deci,  ce vrea să spună Mozart acolo. Dar dacă Don Juan este conceput ca un erou care numai trezeşte iubirea la intensitatea ei maximă, dar nu o consumă, ci pleacă fără să o părăsească, totul este admisibil.”

E greu d spus cât dintr-o asemenea accepţie este în Don Juan. Dar cred că cel puţin în Don Giovanni-ul mozartian poate fi descoperită pe undeva, datorită muzicii, şi o astfel de „vână”. Altădată, eram miraţi de un text laudativ scris de el la expoziţia „Hrana” a lui Horea Bernea. Neînţelegând mare lucru la vremea aceea, nouă ni se părea că trimiterea euharistică este cu totul nepotrivită şi inacceptabilă. Ne-a asigurat că totul este în bună rânduială, cum se cuvine… 

În general, era de opinia că locul, în societate sau în ceilalţi oameni, trebuie ocupat de Hristos, prin noi, prin creştini, că dacă nu ne grăbim şi nu ne străduim să-l ocupăm, îl vor ocupa alţii, venind din alte spaţii spirituale, şi locul acela va fi pierdut, în chip vinovat, din nechibzuinţa sau leneveala noastră. Ca atare, căuta să spună o vorbă bună, spre cucerire întru Hristos, chiar şi atunci când nu era deplin convins ca aceste bune erau meritate de cel căruia îi erau adresate. Cu această convingere a luat, de pildă, partea poetului Ion Gheorghe când a publicat volumul Vine iarba, în ciuda faptului că acesta era recunoscut a fi un maoist convins.

Este drept că, în plus, cartea, vorbind despre drama ţăranilor navetişti sau a celor atraşi în periferiile sordide ale marilor oraşe, înghiţiţi şi striviţi de ele, avea reale calităţi poetice. Sigur, considera ca şi Andrei Tarkovski, că a ocupa locul slujindu-l pe celălalt nu înseamnă a-l cotropi. Dar realitatea era că acei oamenii chiar au nevoie în cele mai multe cazuri de o bună ocupare a locului lor interior, fie că-şi dădeau sau nu seama.

Apariţia şi lansarea fiecăreia dintre cărţile ei de imne ce bucurie! Începând cu Imnele bucuriei (1973), continuând cu Imnele Transilvaniei (1976) şi aşa mai departe (ale Moldovei – 1980, ale Ţării Româneşti – 1981, ale Iubirii – 1983, ale Transilvaniei II – 1985, ale Putnei – 1985, ale Maramureşului – 1988). Privesc din când în când cu nostalgie dedicaţiile sale, totdeauna însoţite de cunoscuta-i floare de crin însemnată cu o cruce, semnalând traseul mântuitor: Bună Vestire – Naştere – Răstignire – Înviere.

De cele trei volume cu traducerea Odelor lui Pindar, mereu anunţate în planurile editoriale (ale Ed. Univers), mereu amânate (de ce oare, când nu erau nici voluminoase, ca atare nici costisitoare, nici „periculoase”?). Au apărut încet-încet (I – 1974, II – 1975, III – 1977), în „Colecţia Poesis”. O altă izbândă a constituit-o publicarea Cântării cântărilor în prestigioasa serie „Bibliotheca Orientalis” (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977). În calitate de vechi student al lui în domeniu, l-am ajutat la efectuarea corecturilor pentru varianta ebraică.

Nu trebuie omisă şi o carte de un farmec nobil şi de un folos aparte întru înţelegerea Poeziei, precum Scrisori către un tânăr poet, ale marelui între cei mari Rainer Maria Rilke (Ed. Facla, Timişoara, 1977) tradusă împreună cu Ulvine. Mi-aduc aminte şi de lansarea cărţii lui album despre Luchian la „Sadoveanu” (în primăvara anului 1978)…

Nu numai felul de a face cursurile, dar felul de a scrie poezie i s-a schimbat de-a lungul timpului, începând uşor cu Imnele Transilvaniei, dar mai ales după ele. Îşi făcuse apariţia o anumită prolixitate păguboasă. Primii dintre noi care s-au sesizat de acest lucru şi care s-au necăjit şi s-au revoltat au fost fraţii Sârbulescu. Mi-aduc aminte şi acum de un drum de întoarcere al lui spre casă de la Universitate, pe jos pe bulevardul Magheru, când ei şi-au vărsat tot năduful, cu reproşurile aferente.

L-au criticat aspru pentru uşurinţa cu care publica o poezie nu îndeajuns de finisată, adesea superficială şi prozaică, prea departe de cea cu care ne obişnuise. Bine înţeles, Alexandru s-a necăjit, cu atât mai mult cu cât ţinea mult la ei şi-i preţuia, dar şi-a asumat felul nou de a vedea poezia. Eu am întârziat mult cu reticenţele, căutam mereu să-i găsesc motivaţii la lucruri pe care nu mi le puteam explica simplu. Spuneam că aşa cum în slujbele şi practica Bisericii multe texte sunt relativ simple şi se repetă, dar rămân totuşi vii şi proaspete prin trăire, tot aşa, şi în poezia sa, absoluta simplitate şi repetiţiile sunt din aceeaşi categorie.

El privea ca valabil acest gen de explicaţie. Îi convenea… De fapt, se schimbase maniera sa de a vedea creaţia poetică. Credea acum că pentru ca izvorul poetic să curgă şi să nu sece trebuie să iei de la el în fiecare zi, indiferent de existenţa inspiraţiei şi fără prea multă grijă întru finisare.

Dar, mai înainte fusese cu totul astfel… Mi-aduc aminte cum la inaugurarea centrului cultural armenesc, la una dintre primele seri organizate acolo, a fost el cel invitat la o întâlnire cu cititorii, moderată de criticul Eugen Simion. „Cum compuneţi dumneavoastră poezia?”, l-a întrebat acesta la un moment dat. Ne-a spus că o face numai atunci când se simte inspirat, atins de aripa Duhului. Ne-a exemplificat cu o situaţie petrecută în timpul studiilor în Germania. Într-o dimineaţă plecase de acasă cu trenul de la Berlin la un curs al unui profesor celebru din alt centru universitar.

Deodată s-a simţit cuprins de fluxul inspiraţiei poetice. S-a dat jos din tren la prima staţie şi s-a întors acasă. O săptămână nu a făcut altceva decât să scrie. Probabil că aşa s-au născut Vămile Pustiei. Sigur, alegând modul imnologic de a scrie poezie, lucrurile se complicaseră. Ne spunea odată cât de greu este să cânţi strălucit „în game majore” şi cum numai Mozart s-a descurcat foarte bine în această privinţă.  

După 1989, a fost complet absorbit de politică. În zilele sfârşitului de decembrie fusese purtător de Cruce şi de Bună Vestire printre mulţimile din centrul Capitalei. Fusese tratat de oameni ignoranţi întru ale credinţei drept nebun pentru că saluta de Crăciun cu „Hristos a înviat!” A fost membru fondator al unui prim partid ce se dorise a se naşte în chiar ziua de 22 decembrie (în care îşi introdusese prieteni apropiaţi, precum şi câteva importante feţe bisericeşti, dintre cele apropiate lui – Justinian Chira, Dumitru Stăniloae, Ioanichie Bălan), iar apoi membru deosebit de activ al reînfiinţatului Partid Naţional Ţărănesc (care, spre a fi în consonanţă europeană, şi-a adăugat explicitarea „creştin  şi democrat”).

A militat în cadrul lui până la sfârşit, fiind un membru de partid atipic, neîncadrabil în vreo structură de partid obişnuită sau neobişnuită. Se ştie atitudinea sa curajoasă în timpul mineriadei, la chiar pătrunderea minerilor în aula Parlamentului, şi cum de atunci a rămas crucea pusă pe peretele acestuia, fiind şi prin felul în care a fost pusă, greu de îndepărtat. Ea va aminti cât va sta acolo de Ioan Alexandru şi de slujirea lui curajoasă, totală, a ţării prin punerea nădejdii în Dumnezeu. 

Când, într-un rând, am vrut să fac un interviu cu el pentru unul dintre primele numere din „Alfa şi Omega”, prin anul 1993, nu am reuşit în nici un fel, îndemnându-mă repetat şi foarte apăsat la militantism pentru cauza Pro Vita, a copiilor nenăscuţi. Eram la el acasă atunci când aştepta să vină de la maternitate primul nepot. Urma să mă duc la Casa Studenţilor la o conferinţă a lui Yannaras (cred!). M-a îndemnat să-i pun întrebări legate tot de această problemă.

Alunecarea sa spre protestantism a fost evidentă şi, cred eu, regretabilă din toate punctele de vedere, pentru toţi cei apropiaţi lui, inclusiv pentru el. Avea nevoie de mulţimi cărora să le adreseze cuvântul său înflăcărat, mistuitor. În vremea comunismului a făcut-o uneori în faţa mulţimilor adunate la Praznicul Adormirii Maicii Domnului la vreo mănăstire sau alta din Maramureşul istoric.

Era iubit şi se simţea nespus de bine acolo, în mijlocul acelui neam mândru, voievodal, de descălecători şi întemeietori. Amfiteatrele i-au oferit şi ele într-o oarecare măsură acest cadru de exprimare. Dar cel mai bine i-au înţeles nevoia şi s-au gândit să i-o exploateze neoprotestanţii, oferindu-i spre predicare săli de spectacole, la îndemâna oricui îşi dorea să-l asculte.

Poate că ar fi trebuit să găsim ceva pentru un astfel de gen în cadrul Bisericii noastre, deşi nu-i este propriu acesteia astfel de exprimări publice ale mirenilor. Numai că Ioan Alexandru nu era un mirean oarecare, ci unul întru care Dumnezeu binevoise mult şi care părea încărcat cu o misiune cu totul specială, în vremea noastră, atât de agnostică la scara societăţii civile.

 Am crezut, odată, că o să-l încui, în ceea ce priveşte această susţinere asumată a neoprotestanţilor, întrebându-l: „Dar ce facem cu cinstirea Maicii Domnului, pe care a aceştia nu o recunosc ca Născătoare de Dumnezeu?” Încercam să profit de marea lui evlavie la Maica Domnului. Nu i-a convenit. A evitat un răspuns direct. Mi-a spus că aşa ne învaţă pe noi prost profesorii de la Teologie.

Am avut o mică şi regretabilă dispută atunci. Mai târziu, zărindu-mă odată, în oraş, a traversat anume strada ca sa vină la mine şi să-mi spună că rămânem legaţi pe vecie, că dragostea dintâi nu se şi nu se stinge. Este de presupus cât am fost de mişcat şi de emoţionat… Era nedezminţit şi irezistibil!

Din păcate, a intrat în conflict cu structurile instituţionale de pe Dealul Patriarhiei şi cu cele de la facultatea de teologie, cu a căror manieră de a preda teologia nu era deloc de acord, asta şi în urma experienţei proprii cu fiul său Ştefan în şcoală. Uneori s-a aprins pentru cauze cu totul minore, cum ar fi difuzarea la televiziune a serialului neoprotestant de desene animate Cărtea cărţilor, care întâmpina împotrivirea Patriarhiei. Fusese sedus de manifestări în mare parte de faţadă, precum „Micul dejun cu rugăciune” cu participarea preşedintelui Statelor Unite.

Apoi a venit accidentul acela nefericit, de la Arad, din 1994, coma prelungă, recuperarea parţială, în mare parte miraculoasă. Revenit parcă de pe celălalt tărâm, a continuat, în ciuda neputinţelor trupeşti, să propovăduiască cu aceeaşi forţă şi convingere, cu aceeaşi iluminare, pe Hristos şi Crucea Sa. Precum preoţii bisericii, când predică, tot aşa, şi el era nedespărţit de cruce când cuvânta. 

A murit la 16 septembrie 2000 departe de ţara pe care a slujit-o prin  ardere de sine totală, cu trup şi suflet, până la suferinţa-i teribilă din ultimii ani. Departe de ţară, dar cu Patria sa în inimă şi în gândire. Necontenit! Ne-a fost înapoiat într-un copârşeu de plumb şi l-am privegheat la biserica Brâncoveanului, de la kilometrul zero al geografiei noastre, dar şi al năzuinţelor noastre de mântuire.

L-am însoţit apoi până la mânăstirea Nicula, unde a fost pus în mormânt… făcusem popasuri la Cozia şi la Alba Iulia, la catedrală, unde arhiepiscopul Andrei i-a ieşit în întâmpinare cu unui unificator Voievod al Poeziei (ar fi putu şi el începe oricând  cu „Io, Ioan…”), întru rugăciune însoţitoare.

L-am lăsat acolo, la Nicula pe deal, într-un cimitir care atunci se înfiripa cu timiditate, care nu este îngrădit ca atare, în care încă mirenii sunt preponderenţi în raport cu monahii: Dar mormântul este aici / Trebuie să ne mulţumim cu atâta / Nici unul n-a păţit mai departe. (Mormântul poetului în Vămile Pustiei) Ne-am dus la înmormântarea lui oarecum ca la ca la nuntă.

Ca un prinţ s-a dus la nunta aceasta Ioan cel din Topa Deşartă: Îngenuncheat mă rog şi sunt un prinţ / Şi-n jurul meu i-o ceată de mirese // Numai a mea e lipsă şi iar însingurat / Plâng luminat fără-ncetare / Şi cerul plânge-ntr-una şi eu sunt îngropat / Într-un sicriu de lacrimi lângă mare. (Via dolorosa în Vămile Pustiei). Văzuse totdeauna moartea ca pe o întoarcere de fiu risipitor la sânul  Împăratului-Tată:  Sora moarte în sfârşit sosi / Să-i aducă lacrima din urmă / Sufletul să poată-ntrezări / Că nimic din cosmos nu se curmă // Nici măcar nu-ţi iei rămas bun / Parcă este clipa de sosire / Împărăteşti veşminte şi se pun / Ca la fiu-ntors din risipire (Epitaf în Imnele iubirii).

Ajungerea în Patria cerească l-a readus pe Ioan şi în cea pământească a moşilor şi strămoşilor săi, în al căror lanţ cinstit s-a înlănţuit ca o za încununătoare:  Abia atunci să ştii că-i semn / De dragoste c-ai fost iubit / Până la capăt / C-ai ajuns în Patrie / Prin moarte degustăm din ea. / Marea iubire numai nefiind aici, / Ne-ntoarcem la izvoare / Să vieţuim iubirea cu ardoare. (Imnul iubirii în Imnele Bucuriei). Nu eram peste măsură de trişti, pentru că îl credeam: Şi morţii sunt neam. Ai noştri sunt / Cei duşi mai aproape de inima lumii / Grai spun ei şi dintr-ale lor averi / Ne ţinem vetrele. În mătcile lor / Ne zbatem fiinţa către noaptea de aur // (…) Bucurie se cheamă / Neamul morţilor. (…) (Imnul morţilor în Imnele Bucuriei).

Între timp, i s-a pus o frumoasă cruce brâncovenească, pusă poate anume ca să amintească apropierea sa de personalitatea sa preferată din neamul românesc, marele martir cu copii martiri, „un om de aur în ochii lumii întregi” (într-un interviu acordat lui Nicolae Ţone în 1992).

Am fost îndrăgostit de Ioan Alexandru în chipul cel mai binefăcător cu putinţă. A fost şi rămâne una dintre marile iubiri comune ale vieţii pentru mine şi pentru soţia mea. (Avea să se mai întâmple de puţine ori la aceeaşi intensitate; cu Cristian Mandeal sau cu Horia Bernea, de pildă.) Pentru mine, Ioan Alexandru a fost însuşi Poetul, cu majusculă. Prin el mi s-au deschis nebănuite teritorii ale Poeziei, dar şi, în general, ale culturii, îndeosebi ale celei creştine. Şi nu numai ale culturii, ci şi ale trăirii.

Am dat de extraordinarul tezaur cultural al Bisericii noastre şi tare m-am mirat cum de putusem să trăiesc până atunci ignorându-l. Prin el am aflat că toate cele mari şi adevărate ale lumii au o constituţie poetică mistică ontologică, pe care este păgubos s-o ignori şi care se cere descoperită şi împărtăşită cu alţii sau altora, îndeosebi cu şi celor pe care-i iubeşti şi sunt vital esenţiali existenţei tale.

Şi, mai departe încă, la el am văzut unul dintre lucrurile cele mai importante existenţei mele voioase în Biserică şi în lume, anume cum însăşi teologia mare şi firească are o constituţie poetică, absolut necesară spre a te putea exprima întru comunicare apropiată, prietenoasă cu Dumnezeu şi cu Creaţia Sa.  

De la Ioan Alexandru a pornit a se urzi tot firul cu adevărat minunat al vieţuirii mele şi al familiei mele în Biserică. L-am urmat cu totală încredere în teritoriile mirifice, dar şi atât de pline de suferinţă, în această lume, ale credinţei în Hristos. În urmarea întâlnirii cu el au urmat o lungă serie de alte întâlniri binecuvântate decisive vieţii mele. Aşa am ajuns să cunosc, direct sau din aproape în aproape, oameni cu totul şi cu totul excepţionali, unii, precis, sfinţi acum. Pătrunderea mea în lumea mânăstirilor mi-a fost înlesnită de el.

Dorind să fac un drum la mânăstirile din Moldova de mijloc, m-a îndrumat, cu o recomandare personală, spre prietenul său, Părintele Ioanichie Bălan, pe atunci oarecum exilat la mânăstirea Bistriţa. Acesta, la rândul lui, mi-a dat recomandări pentru mai mulţi dintre marii duhovnici ai timpului, precum Doro(f)tei de la Horaiţa, Elefterie de la Agapia Veche şi alţii, despre care încă nu ştiam (cum se întâmpla, de pildă, cu mai vestiţii Părinţi ai Sihăstriei Paisie, Cleopa, Ioil, de la Sihăstria). Tot datorită poeziilor lui am ajuns mânăstirea Rohia, iar mai apoi la mânăstirea Râmeţi, de care am rămas frumos legaţi până astăzi.

Şi, un lucru pe care eu îl consider dintre cele mai importante, dintre acelea care dau culoare şi sens vieţii, este că în urmarea lui, la cursurile lui, am ajuns să-mi constitui cercul de prieteni pentru toată viaţa şi pentru dincolo de ea.

Se spune că mare bucurie este în cer pentru orice suflet recuperat şi adus la Dumnezeu. Or, Ioan Alexandru a adus pe foarte mulţi la Hristos. Nu numai pe mine şi pe cei de lângă mine, dar şi pe mulţi alţii, cunoscuţi sau necunoscuţi mie, i-a îndrumat spre Biserică şi spre viaţa ei liturgică.

În anii întunecaţi ai comunismului, când credinţa era ostracizată şi alungată de peste tot din spaţiul public, când era interzis să apară şi numai o umbră de cruce în filme sau la televiziune, mulţi şi-au găsit mângâiere, curaj şi bucurie, urmărind cursurile şi scrierile lui Ioan Alexandru. El a fost cel prin care Domnul ni S-a binevestit, prin care am ajuns la Biserică, prin care am ajuns la conştiinţa condiţiei noastre ontologice de creştini.

Şi asta nu s-a petrecut oricum, ci pe calea cea mai fascinantă şi cea mai percutantă cu putinţă, aceea a poeziei intrinseci creştinismului autentic, profesată la nivelul excepţional al unui geniu hărăzit din belşug de Dumnezeu. Scrie el undeva: „Poemele sunt un fel de drum pe care nu / Poate călători nimeni în afara îngerilor.” (De unde vine umbra în Vămile Pustiei). Această cale îngerească ne-a aşternut-o înainte Ioan Alexandru!  

Trei au fost calităţile sale majore şi, prin consecinţă imediată, rolurile jucate de el în istoria spirituală a societăţii româneşti: Poet, proroc, învăţător. Ele erau legate. Prorocul este prin forţa lucrurilor şi un învăţător. Poetul este şi profet. Învăţătura sa cea veridică era cea a unui Poet, iar când era a Profetului căpăta tot o structură [poetică. Numai că cele trei componente pot fi întâlnite combinate în proporţii diferite, în fiecare perioadă a vieţii sale şi în variatele laturi ale lucrării sale.

Dacă a fi învăţător sau profet ţine de misiunea timpului în care trăieşti, chiar dacă cu ecouri şi reverberaţii mai apropiate sau depărtate (prime, secunde, terţe…) în viitor, Poetul este veşnic, lucrarea sa ţine mereu de un astăzi permanent, de un acum etern. Suntem vinovaţi în zilele noastre de puţina circulaţie, până la ignorare, a poeziei lui Ioan Alexandru. (Sigur, circulaţia întregii poezii româneşti şi universale este astăzi, în general, în mare suferinţă. Stăm parcă mai rău decât în timpul comunismului.) 

Ca învăţător înţelegea să răspândească învăţătura biblică şi pe cea a unora dintre marii Părinţi ai Bisericii. Era un profesor care în unele privinţe amintea de dascălii vechilor sate transilvane, din perioada Şcolii Ardelene şi a Memorandumului.

Ca proroc, simţea datoria imperioasă să-i spună neamului său slăbiciunile, să-l dojenească întru îndreptare în legătura personală cu Dumnezeu, dar totodată şi să-l încurajeze, amintindu-i de trecutul său cu bun nume care-l obligă la o existenţă demnă şi în prezent. Şi să mărturisească în numele lui.

În vremea noastră parcă n-am văzut la nimeni, ca la el, o atât de puternică şi de frumoasă iubire de Patrie. Teza de doctorat, susţinută cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost cu Patria la Eminescu şi Pindar. În comisie era şi Nicolae Manolescu. Am şi acum afişul şterpelit la sfârşitul şedinţei de susţinere.

Sau cel puţin aşa credeam, pentru că nu am reuşit să-l găsesc pentru ilustrarea acestei evocări. Apoi a publicat două volume de însemnări adunate din cele presărate în timp prin periodice sub acest titlu atât de semnificativ pentru el: Iubirea de Patrie. (1978, Ed. Dacia şi, respectiv, 1985, Ed. Eminescu). Pentru el Patria pământească era în cea mai strânsă legătură (nu numai etimologică!) cu Patria cerească.

Din acest punct de vedere, mesajul său este limpede: „Fără Patrie suntem fără părinţi / Fără priveghi nu poate fi lucrare / Aşa cum şarpele în nevoinţi / E jertfă-ntâi şi-n urmă înălţare.” (Imnul lui Constantin Brâncoveanu în Imnele Moldovei).

O patrie pogorâtă din Rai şi râvnind la el: „Păduri şi dealuri blânde şi aur în pământ / Şi roată munţii domoliţi de lună / Oameni şi prunci atinşi de dorul sfânt / Lăuntric cresc o patrie străbună” (Patrie în Imnele Moldovei) şi „Unde-i pâine şi un strop de vin / Şi o candelă de priveghere / Cât ne-ar fi pământul de puţin / Tot e larg în el de înviere” (Patrie în Imnele Ţării Româneşti) şi „Neamul meu  popor de omenie / Cât ne-a fost dat pământul de puţin / Ne-am ţinut cu el de veşnicie / Am dat de pâine şi de vin” (Patrie în Imnele Iubirii) şi altele multe asemenea.

A fost, probabil, în generaţia lui şi nu numai, cel mai intim şi mai fecund ataşat la cauza Patriei, atât de iubitor implicat, comportându-se ca unul care are de dat seamă lui Dumnezeu şi de felul în carte slujit-o. 

Ca Poet a fost un creator inspirat, purtat de Duhul pe aripile Sale in cerurile cele mai înalte şi mai luminoase, unul care s-a pus cu totul în slujba exprimării esenţei celei mai tainice şi mai curate a neamului său în convorbirea sa cu Dumnezeu şi cu Creaţia Sa,  cu toate riscurile existenţiale aferente: „Inel de aur graiul meu / E logodit cu lirele luminii / Purpura sfântă mă va ocroti / Şi slavă frunţii mi-or aduce spinii.” (Floare neagră în Imnele bucuriei).

Imagini de o mare forţă plastică şi o limbă dintre cele mai vechi şi mai pătrunzătoare de taine existenţiale. Unea tradiţia cea mai tradiţională (de fond) cu o modernitate absolut aparte, profund continuatoare (de formă). Se considera chemat să se înscrie cu originală personalitate în prelungirea marilor înaintaşi întru ale Poeziei din cultura română, de la Eminescu la Blaga. Este adevărat, s-ar putea spune că, în timp, Poetul-profet a lăsat tot mai mult loc Profetului-poet. Din păcate pentru poezia română, dar (cine ştie?) poate din fericire pentru misionarul fervent Ioan Alexandru.

Viaţa lui Ioan Alexandru a fost mereu una de ostaş al Domnului în prima linie, mereu înfruntând vitregia timpurilor şi neînţelegerea semenilor, mereu responsabil de destinul neamului său, mereu purtător de cruce grea, mereu de veghe. Ioan Alexandru s-a făcut pre sine ardere de tot pe altarul neamului său. El nu poate fi judecat cu instrumente de analiză care se folosesc pentru un om obişnuit.

Importanţa lui Ioan Alexandru pentru mine, pentru prietenii mei şi pentru mulţi alţii, până la urmă pentru ţara aceasta, pentru Patrie, este de necuantificat. A fost, într-un fel, Ioan Alexandru ceea ce numim îndeobşte un „nebun întru Hristos”, personaj despre care citim cu interes şi cu apreciere lăuntrică, dar care în preajma noastră ajungând pot să ne deranjeze, tulburându-ne viaţa căldicică şi comoditatea conştiinţei.

Şi, totuşi, mai presus de toate ne rămâne el ca Poet, acela care la începuturi o invoca Poezia spunându-i ca unei iubite: „Umblu din poartă-n poartă în căutarea ta, / Din zare-n zare cu buciumul în mână…” (Poezia, în Cum să vă spun), iar mai apoi descoperea cum: „Gura mea-i numai imnuri, / Carnea mea-i numai garoafe, / Cineva în cuibul acesta veghează / Şi alăptează.” (Comuniune, în volumul retrospectiv Poeme, Ed. Eminescu, 1970). (Este o vorbire despre imnuri de înainte de apariţia primelor imne! Suntem în răstimpul trecerii la Ion la Ioan…)

De altfel, în volumul retrospectiv Imne (Ed. Eminescu, 1975) recuperează, practic sub genericul „imne” şi poezia anterioară imnelor. Şi, ca duh, cam aşa şi sunt, căci duhul imnelor se afla ca sămânţă (in noce!) şi acolo. Poezia lui Ioan Alexandru, în ceea ce are ea mai bun (şi are cu prisosinţă), face parte din tezaurul cel mai scump al acestui neam şi ne poate fi merinde spirituală de mare preţ şi frumos spor întru străbaterea cum se cuvine a deşertului acestui timp cu toate ispitele şi încercările sale, deloc uşoare. Cât despre el… Se petrece exact aşa cum ne spunea:

„Cineva mă priveşte cu nesfârşită milă şi răbdare

De când m-am născut. Şi iată că astăzi

I-am întâlnit ochii ridicaţi pe cupolă.

Stăm faţă-n faţă uimiţi şi nimic

Nu poate să ne mai despartă. Prea-i târziu…”

(Ego sum via, în Vămile Pustiei)