Această cancel culture pe care merită să o definim, literalmente o cultură a anulării, de fapt nu e o cultură, e pur și simplu o formă de barbarie. Cultura presupune asumarea unei rigori, a unei discipline, în primul rând intelectuale, dar nu numai, inclusiv, aș spune, o disciplină estetică, stilistică, care potențează tot ceea ce Dumnezeu a pus în noi, niște talanți, niște daruri. Și aș vrea să fiu explicit.
Dacă ai cumva darul, să spunem, retoric al transmiterii unor emoții și unor sentimente într-un fel pe care alții să-l regăsească ca fiind autentic, atunci acest dar trebuie înmulțit. Dacă ai darul decelării riguroase a legităților universului, deci ai o înclinație către științele exacte, acest dar trebuie înmulțit. Orice formă de înmulțire a darului seamănă într-un fel cu ceea ce face agricultorul. De unde și corelația între cultură și agricultură cu care suntem familiarizați dacă i-am citit pe antici.
Ei bine, barbaria este opusul acestui reflex de cultivare migăloasă, atentă, tenace și aș spune chiar smerită a acestor daruri. De ce spun smerită? Nu pentru că intelectualul ar fi ocolit de ispita trufiei, dimpotrivă, dar fundamental orice dar care caută să fie înmulțit se înmulțește pe o durată lungă a timpului istoric și a timpului subiectiv. Adică ai nevoie de zece ani ca să devii un om educat.
În schimb, ai nevoie doar de câteva zile ca să devii un agitat/agitator sau un activist. Distincția dintre un om de cultură și un activist este una foarte importantă pentru noi. De aceea cred că cei care sunt promotorii agresivi ai acestei cancel culture, ai acestei forme de barbarie contemporană, nu sunt nici pe departe oameni cultivați, curioși, care să prezinte o deschidere intelectuală față de fenomenul alterității, față de ceea ce te provoacă, față de necunoscut, față de cel care este mai bun decât tine.
Dar care ar fi obiectivele lor? Și de unde a pornit această mișcare?
Ea este o prelungire a unei stări de revoluție culturală permanentă. Noi știm că în jargonul marxist încă din perioada bolșevică, pentru a mobiliza trupele în direcția progresului istoric, liderii acestor mișcări, mai ales ale celor din spațiul rusesc, au vorbit despre revoluția permanentă, o stare de vigilență perpetuă în raport cu adversarul, cu cel care ți-ar submina ție Scopul final, care era, bineînțeles, instaurarea comunismului, a unei noi paradigme politice, din care să dispară cu totul inegalitatea.
Ei, în condițiile în care tu declari starea de război cultural și starea de vigilență ca fiind obligatorii, atunci tu trebuie să identifici permanent dușmanii. Și în contextul neomarxist în care multe universități occidentale evoluează, din păcate, și mă refer mai ales la partea umanistă a acestor universități, dușmanul, căci mereu e nevoie de un dușman invizibil, este, evident, Tradiția. Marea Tradiție, care de 2500- 3000 de ani ne transmite nouă, oameni care au conștiința mortalității și a unei condiții friabile, vulnerabile în fața vicisitudinilor, un set de valori, prin Homer, de pildă.
Apropo de Homer (sec. IX-VIII? î. Hr.), nu pot să nu îl aduc în discuție pe Platon (sec. V-IV î. Hr.), care a avut totuși un gest de „cancel culture”, să spunem așa, pe vremea lui. A încercat să-l cenzureze pe Homer, a încercat să cenzureze poeții tragici și autorii clasici. Să știți că foarte mulți plasează începuturile acestei cancel culture tocmai de la Platon. E foarte interesant.
Cu mențiunea că Platon recuperează metodologic cel puțin discursul mitologic. Adică, pentru a transmite un adevăr despre condiția umană, pare poate sofisticat pentru prietenii noștri de la Canal 33, tipul acesta de argumentație, dar vreau să fiu mai explicit… Pentru ca Platon să ne spună care este drumul nostru de la beznă la lumină, el folosește faimoasa alegorie a peșterii, adică un mit. Iar discursul mitologic este un discurs prin excelență poetic și un discurs al înaintașilor lui Platon.
La acest mod privilegiat de a comunica un adevăr, prin alegorie, prin povești arhetipale, nici măcar Iisus nu a renunțat. Când Iisus a vrut să spună povestea condiției umane a omului rătăcit de la adevăr a spus în Evanghelia după Luca, capitolul 15: „Un tată avea doi fii…”. Și începe povestea fiului risipitor care își cere partea de avere, se duce într-o țară îndepărtată, rătăcește, cheltuiește tot ceea ce are în desfrânări, iar la un moment dat își vine în fire și spune că a greșit, că este vinovat, întorcându-se acasă.
Ei, acest mod rafinat, elegant, subtil de a transmite adevăruri, nu printr-o retorică de tip politic, nu printr-un soi de militantism ideologic, ci printr-o asumare a discursului elastic, de tip poetic și filosofic este azi considerat ca fiind depășit și inoportun. De asta e nevoie de filosofi precum Jordan Peterson (n. 1962), care să vină să spună: „Opriți-vă. E bine să citim textele biblice. E bine să știm povestea lui Iona.
E bine chiar și după deconstrucțiile istorice făcute de specialiști în continuare să citim și povestea lui Cain și Abel. E bine să știm ceva și despre ce a făcut Noe, eroul civilizației care salvează cu arca lui tot ceea ce era bun într-o generație carnală…”.
Toate aceste povești din Biblie, din Platon, toate aceste depozite de cunoaștere pe care tradiția ni le-a oferit cu generozitate sunt de neprețuit. În spatele meu sunt cărți care, din punct de vedere financiar, nu putem spune că sunt extrem de scumpe, dar sunt cărți infinit valoroase, nu prin hârtia pe care au fost tipărite slovele, ci prin conținuturile de cunoaștere pe care azi nu se mai dorește să le transmitem către copiii noștri.
Ce au în tolbă acești promotori ai fenomenului despre care vorbim? Cu ce vin ei?
Ura, disprețul, ignoranța, autosuficiența și aroganța, toate la un loc. Urăști ceea ce te depășește. Este foarte greu să activezi simțul admirației, pentru că atunci când admiri, de pildă, proza lui Platon, precizia conceptuală și dialectică a lui Aristotel (sec. IV î. Hr), puterea de cuprindere a lui Hegel (1733-1799), capacitatea fenomenală a lui T. S. Eliot (1888 –1965) de a rescrie texte biblice, toate aceste forme de excelență culturală, intelectuală sau literară presupun din partea ta o recunoaștere decentă, minimalistă a propriei tale limitări, dacă nu cumva a propriei tale ignoranțe.
Eu nu scriu la fel de bine ca și Constantin Noica (1909 – 1987), eu nu mă ridic la profunzimea analizelor lui Mircea Eliade (1907 – 1986) asupra fenomenului religios, eu nu stăpânesc atâtea câmpuri de cunoaștere cum au fost cele stăpânite de Lucian Blaga (1895 – 1961), și atunci trebuie să pun osul la treabă, trebuie să citesc, trebuie să merg spre marea bibliotecă. Trebuie să tac și să învăț.
Acest tip de predispoziție clasică către învățare este azi repudiată de cei care trăiesc din agitație. Starea lor efectivă e aceea specifică omului agitat al străzii, și nu neapărat a omului calm, limpede al bibliotecii.
De ce e nevoie de oameni limpeziți, domnule Stoian? De ce ar avea societatea nevoie de oameni cu minte limpede? Pentru că marile decizii, chiar și în plan politic și social, nu pot fi luate într-o stare de agitație interioară, de nelimpezire, de frustrare. Dacă tu construiești orice în viața asta pe frustrare, e foarte puțin probabil să dăinuie construcția respectivă.
Haideți să vorbim puțin despre context. Cel puțin în Statele Unite a prins rădăcini această mișcare, în Europa încă timid. La noi, slavă Domnului, momentan nu se manifestă această mișcare. De ce acum? Care este contextul, fondul?
Există și la noi în spațiul online, nu în spațiul instituțional, slavă Domnului, un comportament agresiv al celor care dacă nu sunt de acord cu tine îți dau report, adică se duc și te „pârăsc” la Facebook că ai un comportament în contradicție cu „standardele” comunității. Să remarcăm că există oameni foarte civilizați, de la Adrian Papahagi la Dragoș Paul Aligică, mă includ și pe mine în această rubrică, cred că și Teodor Baconschi, care s-au trezit pur și simplu cu un cont suspendat.
Ideea în sine că niște oameni care au publicate zeci de volume, că personalități culturale și academice care au fost validate la cele mai prestigioase universități occidentale se trezesc amendate și cenzurate, fie de un algoritm arbitrar al Facebook, fie de niște „ingineri” ai corectitudinii politice din spatele acestor softuri, este ilară.
Pe lângă acest lucru, într-adevăr, aveți dreptate, instituțional în Marea Britanie și în State fenomenul este foarte simplu: se anunță, bunăoară, printr-o organizație studențească oarecare, prezența într-un campus a unui dascăl, a unei personalități academice, să spunem Ben Shapiro (n. 1984) sau Jordan Peterson.
Odată ce apare Jordan Peterson în campus, sau poate chiar înainte, se trezesc niște activiști care n-au citit o carte în viața lor, și nici bibliografia studiilor lui Peterson, deci care n-au capacitatea de a concura de la egal la egal cu el, care este eminamente un savant, se trezesc acești vigilenți „uslași” ai corectitudinii politice și ai marxismului cultural să facă proteste foarte vizibil, foarte agresiv, chiar abuzând reprezentanții gândirii conservatoare. Odată ce decanul instituției respective constată că s-a atins o cotă înaltă de risc, inclusiv din perspectiva securității fizice a celui invitat, el poate să spună „trebuie să anulăm această inițiativă”.
Va urma…
