fr. argent, engl. money, germ. Geld
Înţeles ca instrument universal de schimb în tranzacţiile economice, b. a fost dintotdeauna simbolul puterii financiare şi al influenţei politice. Din punct de vedere funcţionalist, banul uşurează transferul de bunuri şi servicii între diferite părţi (reţeaua clasică: producător, distribuitor, vânzător şi cumpărător). Banul reflectă valoarea unui produs pe piaţa liberă a bunurilor, unde diferiţi actori economici îşi lansează oferta. În sfârşit, banul este o modalitate clasică de tezaurizare a proprietăţii individuale. Natura „lichidă” a banului şi extraordinara lui mobilitate îl face o foarte populară sursă de atracţie.
Dacă „banul cinstit” reflectă obiectiv o activitate economică a lucrătorului, „banul necinstit” ― cum este averea obţinută prin economia de tip casino (Ponzi scheme) ― reprezintă efectul unei pure speculaţiuni. Această posibilitate de-a înmulţi banul prin proceduri care nu implică munca sau efortul fizic ori intelectual a fost condamnată de Părinţii Bisericii sub numele de camătă. Sf. Ioan Gură de Aur a denunţat orice surplus ca o formă de abuz şi discriminare la adresa săracilor. Principiul redistribuţiei apare frecvent în gândirea socială a Sfinţilor Părinţi, fără ca vehiculul acestui principiu egalitar să fie neapărat Statul.
Ideea că valoarea intrinsecă a banilor nu poate fi determinată a fundamentat teza că banul îşi modifică statutul în funcţie de condiţia materială şi spirituală a beneficiarului. În literatura patristică, „banul văduvei” valorează mai mult decât arginţii unui vameş tocmai pentru că Dumnezeu nu judecă oamenii cu aceeaşi măsură. În fiecare act de generozitate există o „valoarea adăugată” cu marcă invizibilă, profund personalizată. A ignora această dimensiune subtilă a interacţiunilor economice dintre oameni înseamnă să tratezi fiinţa umană ca obiect de schimb. Ascetismul sau frugalitatea poate avea şi rezultate paradoxale.
Aşa cum a arătat Max Weber (1864-1920), în cazul ascetismului intra-mundan practicat de comunităţile calviniste din Olanda, acumularea de capital nu este neapărat un rezultat al avariţiei, cât efectul pe termen lung al muncii compulsive, susţinută tacit de refuzul categoric al consumerismului (Etica protestantă şi spiritul capitalismului, 1904-1905).
Secularizarea moravurilor în lumea modernă transformă noţiunea de ascetism în etica moderaţiei. Iluminismul scoţian a promovat prin scrierile unor savanţi ca Francis Hutcheson (1649-1746) sau Adam Smith (1723-1790) teza moderaţiei. La rândul său, Montesquieu (1689-1755) a lăudat „pasiunea calmă” pentru comerţ, formulând astfel o nouă perspectivă asupra angajamentelor economice şi financiare.
În sec. XIX, Karl Marx (1818-1883) a produs cea mai dură critică a fetişizării banului în modernitate: sub imperiul negoţului, relaţiile umane se modifică, ajungându-se ca valoarea de schimb să predomine. Marx a surprins dubla natura a banului care poate acoperi fie valoarea muncii individuale, fie valoarea de schimb a unui produs.
Disocierea între aceşti doi poli devine vizibilă atunci când expertul financiar se întâlneşte cu reprezentantul clasei sărăcite (Lumpenproletariat): ceea ce îi desparte este nu doar un colosal deficit de cunoaştere, ci şi cota averii lor la bursă. În sec. XX, unii gânditori creştini au cuplat aceste consideraţii ale marxismului la discursul creştin privind grija pentru săraci.
În America latină, „teologia eliberării” a propus o etică revoluţionară pentru ieşirea din sărăcie a ţărilor sub-dezvoltate, identificând în critica severă a capitalismului şi a clasei bogaţilor o soluţie pentru ieşirea din sărăcie (Gustavo Gutiérrez, Teología de la liberación, 1971). O perspectivă anti-marxistă va arăta, dimpotrivă, erorile profunde ale unei economii centralizate şi excesiv socializate, în care o birocraţie etatistă împovărează bugetul public şi diminuează şansele ieşirii din sărăcie.
Taxarea unilaterală a bogaţilor ― adică ascetismul impus de Statul secular, spre deosebire de ascetismul voluntar recomandat de Biserica creştină ― s-a dovedit însă o formă ineficientă de combatere a sărăciei, având ca efecte perverse (între altele) scăderea procentului de investiţii în tehnologie, infrastructură, educaţie şi cunoaştere (domenii vitale pentru industria medicinei, bunăoară, dar şi pentru un viitor mai bun al familiilor sărace).
Un teolog ca Michael Novak (The Catholic Ethic and the Spirit of Capitalism, 1993) a arătat cum, asociat unei ordini politice juste („statul de drept”) şi practicat din perspectiva unei discipline a cumpătării şi a unei susţinute orientări filantropice, capitalismul oferă cea mai bună soluţie a ieşirii din sărăcie. Atitudinea creştinismului faţă de bani şi faţă de economia tot mai intens bazată pe rolul industriei bancare rămâne profund ambivalentă.
Enciclicele papale, de la Rerum Novarum până la Centesimus Annus sau Caritas in Veritate, subliniază importanţa solidarităţii cu săracii, refuzând totodată egalitarismul ateu. Nu este mai puţin adevărat faptul că majoritatea vocilor creştinismului tradiţional deplând astăzi epifenomene legate de tehno-capitalismul mondialist, cum ar fi cultul corpului perfect şi idolatrizarea vedetelor de cinema.
Poate cea mai importantă descriere a fenomenului cultural al circulației monetare a fost oferită de sociologul german Georg Simmel în Philosophie des Geldes (1900). Simmel a discutat impactul banului asupra stimei de sine; transformările aduse în sânul relațiilor umane prin apariția capitalismului; tensiunea între valoarea obiectivă a unui lucru (stabilită de piață) și atașamentul personal față de respectivul lucru (stabilit prin cutume sau înclinații subiective); fenomenul substituției obiectelor prin convertibilitatea lucrului în bani; trecerea banului de la statutul de substanță la cel de funcție; caracterul instrumental al banului; raportul între scop și mijloc; relația între bani și libertate;
Bogăție, avere, reificare.
CAPITALISM
Bibliografie: Niall Ferguson, The Ascent of Money, 2009.
