Fr. dogme, engl. dogma, germ. Dogma
(<dokeō, „a crede“)
În mod curent, prin d. se înţelege principiul axiomatic al unei doctrine religioase. Înrudit cu verbul dokeō („a crede“), substantivul d. apare în Noul Testament şi este tradus prin învăţătură (Faptele Apostolilor 16,4). În literatura ebraizantă, termenul se referă la prescripţiile Legii. Mai târziu, începând cu sec. IV, dogma devine parte a oricărui simbol de credinţă recunoscut de Biserica universală. Sub raport funcţional, orice Credo îşi asumă riscul convertirii unui discurs epic sau poetic, specific textului revelat într-un limbaj conceptual foarte elaborat. Ceea ce se exprimă, larg, prin simboluri şi parabole capătă, la nivelul d., un plus de precizie. D. sunt parte din învăţătura de credinţă a unei religii, dar nu epuizează discursul etico-teologic al acesteia.
În creştinism, d. sunt identificate cu textele validate de marile sinoade ecumenice: Crezul de la Niceea (325), bunăoară, exprimă esenţa mărturisirii Bisericii apostolice cu privire la revelaţia lui Dumnezeu în Fiul prin Duhul Sfânt. Crezul validat la Sinodul ecumenic de la Constantinopol (381) lămureşte divinitatea Duhului Sfânt („care din Tatăl purcede”). Creştinismul tradiţional plasează aceste afirmaţii în chiar inima liturghiei euharistice, credincioşii recitând d. cu voce tare, producând astfel o subtilă contopire între lex credendi şi lex orandi.
„Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul” este un articol de credinţă non-negociabil, menit să afirme caracterul monoteist al creştinismului. Pe de altă parte, crezul niceean explicitează natura relaţiei între Cuvântul veşnic (Ioan 1,1) şi Dumnezeu-Tatăl. Fiul, aşadar, este „ek tēs ousias tou patros”(„din substanţa Tatălui”), fiind „născut, iar nu făcut”. Prin urmare, dogma trinitară a consubstanţialităţii („homoousion tō patri”) afirmă, simultan, unitatea ontologică a Dumnezeirii şi diferenţa ipostatică. Această perspectivă diferă de subordinaţionismul neoplatonic, afirmat prin triada ierharhică Unu-Intelect-Suflet.
Pentru a înţelege rolul dogmei, trebuie să facem distincţia epistemologică între contextul descoperirii unui adevăr şi contextul justificării teologice al acestuia. Din perpectiva Bisericii Ortodoxe răsăritene, sinoadele ecumenice nu se angajează dialectic în descoperirea adevărului dogmatic al Revelaţiei biblice, ci doar exprimă acest adevăr într-o formă adecvată, deşi mărginită prin datele constitutive ale limbii.
De asemenea, atunci când sunt rupte de contextul hermeneutic sau liturgic al afirmării lor, d. sunt reduse la simple unităţi propoziţionale folosite într-un război ideologic. Deloc întâmplător, literatura ascetică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii avertizează împotriva acestei manipulări cantitativiste a dogmelor: Avva Evagrie Ponticul (sec. IV) îi invita pe ucenici „să vorbească despre etică, dar nu despre dogme, doar dacă printre ei nu se află vreunul priceput în asemenea lucruri“ (Evagrie Ponticul, Gnosticul, §35). La fel de convingătoare este şi distincţia Sf. Vasile cel Mare între dogma (tradiţia nescrisă) şi kerygma (propovăduirea apostolică).
Fără să justifice vreo practică esoterică, această diferenţiere a registrelor cunoaşterii teologice ne reaminteşte caracterul vertical-ierarhic al parcursului spre sfinţenie şi desăvârşire. A iniţia o controversă dogmatică în prezenţa unor profani este, din perspectiva creştinismului patristic, un semn de imaturitate duhovnicească. Aşa cum tradiţia (paradosis) nu se reduce la o cutumă, dogma nu poate fi pusă sub un titlu individual de proprietate. Din această perspectivă a fost scrisă şi critica zelotismului dogmatic de către Sf. Isaac Sirul (Filocalia, ed. Stăniloae, vol. X).
Creştinismul nu constă doar în morala poruncilor divine ori doar într-o practică ascetico-juridică. Taina lumilor nevăzute este contemplată atât de elita instruită, cât şi de credincioşii de rând ai Bisericii, prin fereastra d. neîncetat proclamate cu ajutorul imnografiei. Un exemplu clasic îl reprezintă scrierile poetului constantinopolitan Sf. Roman Melodul (sec. VI), cel care, pe urmele tradiţiei siriace, a altoit limbajul speculativ al teologiei dogmatice pe trunchiul narativ plin de metafore şi simboluri al Bibliei. Sf. Roman Melodul a tâlcuit d. Întrupării Fiului într-o manieră definitorie pentru spaţiul Ortodoxiei bizantine.
Autor al Condacului Naşterii Domnului, cântat frecvent în perioada dintre Crăciun şi Bobotează, el a tâlcuit astfel paradoxul teologic: „Fecioara astăzi / pe Cel mai presus de fiinţă naşte / şi pământul / peştera / Celui neapropiat aduce / îngerii cu păstorii / slavoslovesc / şi magii cu steaua / călătoresc / Căci pentru noi / S-a născut / Prunc tânăr / Dumnezeu Cel mai ’nainte de veci”. Structura chiastică surprinde miezul unei confesiuni dogmatice, în care figura lui Iisus Hristos primeşte atributele divino-umane pecetluite de Crezul de la Niceea (el fiind deopotriva infans, deci om, cât şi „Cel vechi de zile”, adică „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”).
Dogma, aşadar, exprimă o taină bogată sub raport poetic. Dogmele rafinează uneori adevăruri rostite tacit în tradiţia Bisericii. Dogmatismul, dimpotrivă, evocă un sistem închistat, pliat pe principiul identităţii fără diferenţă, al repetiţiei fără înnoire. „Pozitivismul dogmatic” — ca şi pozitivismul scripturistic (prezent în teoria neoprotestantă a infailibilității – biblical inerrancy) — ignoră posibilitatea aprofundării lecturii calitative a adevărului de credinţă. Când dogmele sunt tratate intelectual-utilitarist, ele evocă doar un sistem de corespondenţe binare (I.P. Culianu). În sec. XX, preotul-martir Pavel Florenski a deplâns această transformare a teologiei în ideologie.
Când dogmele devin instrumente verbale de hărţuire şi oprimare a alterităţii religioase, teologii confundă „harta cu teritoriul” (uitând avertismentul lui Alfred Korzybski [1879-1950]: the map is not the territory). Un asemenea comportament lasă impresia că „ideea de «ortodoxie» nu poate naşte decât intoleranţa” (Frances Young). În realitate, numai Ortodoxia care refuză reducţia simplistă la ortodoxism păstrează viu dialogul cu sfera muzicală a d. care se raportează polifonic la tradiţie, Scripturi şi comunitatea eclezială.
Prezenţa intactă a notelor muzicale într-o partitură veche nu înseamnă nimic fără cunoaşterea gamei în care respectiva piesă trebuie cântată. Scripturile sunt partitura teologiei creştine. Crezul ne indica gama în care muzica revelaţiei se cuvine interpretată.
În sec. XX, Jaroslav Pelikan a fost savantul care a redat cu maximă fineţe toate detaliile biografice ale d. creştine, ţesute prin dialogul neobosit între credinţă şi raţiune. D. mizează pe inteligibilitatea paradoxului, fără să invite la reflexele obscurantiste ale gândirii magice sau iraţionale. Supra-naturalul cartografiat de dogme a fost înţeles de părintele Dumitru Stăniloae ca „unire între raţionalitate şi taină. Raţionalul cuprinde în el şi tainicul şi viceversa, atât în Dumnezeu, cât şi în lumea creată” (pr. Dumitru Stăniloae).
Modernitatea tulburată profund de religiile politice cu ambiţii totalitare a cunoscut şi apariţia d. seculare. „Proiectul crezului comunist adoptat de primul congres al Ligii Comuniştilor (9 iunie 1847)“ a fost publicat sub semnătura lui Karl Schill (numele conspirativ al lui Karl Schapper) în Der Bund der Kommunisten, vol. 1 (1836-1849) p. 470 sq.
La întrebarea 22 privind destinul transcendenţei în istoria societăţilor socialiste, Crezul comunist oferă următorul răspuns: „Toate religiile de până acum au fost expresia nivelului de dezvoltare istorică a fiecărui popor sau a unui grup de popoare. Comunismul, însă, este acea treaptă de dezvoltare istorică care face de prisos toate religiile existente şi le desfiinţează”. Discursul urii de clasă ori de rasă proferat prin intermediul religiilor seculare diferă de teologiile tradiţionale prin faptul de-a exclude atât valoarea libertăţii personale, cât şi profunzimea ancestralei mysterium fidei.
Dogmele comunismului materialist-dialectic contrazic idealurile socialismului utopic prin pretenţia de-a fi „ştiinţifice” (la fel ca şi arianismul biologic al naţional-socialiştilor germani). Mai puţin evidente pentru reprezentanţii claselor reacţionare (burghezia şi ţărănimea), dogmele comunismului erau perfect inteligibile doar acelei minorităţi specializate în lectura mersului implacabil al istoriei: ideologii Partidului. În acest caz, ideologia a servit ― alături de propagandă ― „drept releu pentru memoria colectivă pentru ca valoarea inaugurală a evenimentelor fondatoare să devină obiectul credinţei întregului grup” (Paul Ricoeur).
Ţesătura gnostică a discursului marxist a fost surprinsă de Eric Voegelin sau Alain Besançon plecând tocmai de la paralelismul creştinism versus comunism (sau, în termeni generici, revelaţie versus revoluţie). De-a lungul sec. XX, „dogmele” din învăţătura socio-economică a Părinţilor fondatori (Marx şi Engels) au rămas nealterate, deşi mijloacele de implementare au variat: de la teroarea sistematică sub Lenin, Troţky, Stalin şi Mao sau Dej până la autoritarismul soft din Yugoslavia lui Tito.
În Occident, d. socialismului au fost puternic zguduite de revelaţiile privind sistemul concentraţionar al Uniunii Sovietice, despre care Alexander Soljeniţîn a scris cu patos subiectiv şi incontestabilă acuitate istorică în Arhipelagul Gulag. Marxism-leninismul a rămas astăzi o retorică, dar nu şi o ştiinţă.
doctrină, învățătură, știință
TEOLOGIE, FILOSOFIE, IDEOLOGIE
Bibliografie: Sf. Roman Melodul, Imnele scrise la marile sărbatori, trad. rom: Cristina Rogobete şi Sabin Preda, Bucureşti, Ed. Bizantină, 2007; Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, vol. I-V, Iaşi, 2004-2008; I.P. Culianu, Dicţionarul religiilor, Iaşi, Editura Polirom, 2004; Pavel Florenkski, Dogmatică şi dogmatism, trad. rom.: Elena Dulgheru, Bucureşti, Editura Anastasia, 1998; Pr. Dumitru Staniloae, La început a fost Iubirea, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 1993.
