(I) În constantul efort de reeditare a scrierilor eminenților cărturari transilvăneni grupați sub genericul Școlii Ardelene, un demers de reținut este reprezentat de colecția „Mica Romă XXI”, coordonată de Cristian Bădiliță la o prestigioasă casă editorială bucureșteană și cuprinzând atât texte esențiale în bune structurări științifice, cât și studii de sinteză asupra vitalului fenomen cultural de iluminare culturală și spirituală de la noi.
Apariția cu numărul 14 din această deja consistentă serie este Petru Maior, Despre sfințenie și obrăznicie. Predici ale unui cărturar iluminist, ediție de Laura Stanciu și Alin-Mihai Gherman, pref. L. Stanciu, Editura Vremea, București, 2021, 435 p. Chiar dacă în cartea neamului locul lui Maior este fixat definitiv de monumentala Istorie pentru începutul Românilor în Dachia din 1812 (pentru care Kogălniceanu îl numise „Moise al românilor”), popularitatea din timpul vieții i-au asigurat-o excepționalele predici compuse de protopopul greco-catolic al Gurghiului, risipite rapid în toate zonele locuite de români, inclusiv prin eforturile fraților de credință ortodocși (cum a fost, de pildă, episcopul Sibiului Vasile Moga) care au cumpărat numeroase volume tipărite la Buda în 1810-1811 și le-au distribuit apoi în toate parohiile din provincii.
Din cele 74 de predici păstrate, sunt recuperate acum 40 de titluri, semnificative pentru calitatea eminentă a omileticii celui mai prodigios și mai dinamic dintre savanții mișcării autohtone de Aufklärung. Iată cât de actual, melodios și elegant sună un îndemn peren la învățătură statornică de acum două secole: „Așa și noi, iubiții mei frați, vrînd pînă sîntem în această viață trecătoare, a ne zidi lăcaș în cer, vrînd a ne aduna roduri de fapte bune, roduri de viața de veci, se cade acestea să le zidim pe temelie tare și nemișcată, ca să fie stătătoare și de folos”.
(II). Un talentat ziarist și harnic recenzent al vieții culturale interbelice de prin părțile noastre, practic necunoscut cititorilor de azi, este recuperat sub această calitate prin volumul Traian Birăescu, Cronici bănățene (Revista ”Cele trei Crișuri”, Oradea: 1923-1944), ediție, introd., note de Florin Ardelean, pref. Crișu Dascălu, Editura David Press Print, 2020, 418 p.
Parte și ea din masivul proiect ”Bibliotheca Banatica” (având nr. 57), apariția adună articolele eterogene ce au ținut pasul cu evenimentele din Vestul țării și le-au comunicat volubil cititorilor bihoreni și nu numai, având în vedere larga difuzare a revistei ce și-a lansat primul număr în 15 aprilie 1920, așadar acum ceva mai bine de un secol. Născut pe meleaguri cărășene în anul când se stingea Eminescu, 1889, cu studii liceale la Lipova și Lugoj, T. Birăescu începe Dreptul la Budapest, e mobilizat în Primul Război Mondial și reapare după marea Unire, în 1919, ca student la Sociologia din București.
Acolo, împreună cu fratele Gh. Birăescu și scriitorul Camil Petrescu scoate cotidianul politic „Banatul românesc” ce va supraviețui până în 1924, cu redacția transferată la Lugoj și Timișoara, apoi doar cu Camil Pterescu, gazeta ”Țara” la Timișoara. După 1921 devine consilier cultural al Primăriei Timișoara și director al rețelei de cinematografe, publică niște volume cu teme diverse și e corespondent al mai multor publicații din țară, până la decesul timpuriu survenit în 1946.
Fără pronunțate veleități literare sau abilități stilistice, scrisorile sale rotunjite gazetărește acoperă domenii felurite: cultură, istorie, geografie, etnografie, spiritualitate, dând dovadă de informare corectă, pe temeiurile unui crez național bine articulat, cu accente anti-revizioniste. Fără îndoială, recuperarea acestui nume ̶ confundat adesea ca enitate culturală cu al omonimului universitar și critic literar Traian Liviu Birăescu ̶ merită scos din anonimatul uitării generale și inserat printre jurnaliștii industrioși, polivalenți și onești ai locului din perioada respectivă.
(III). O teză paradoxală cuprinsă într-o carte „minunat de incomodă, provocatore și lucidă” este brandul remarcabilului filozof și om de media Roger Scruton (1944-2020) din Folosul pesimismului și pericolul falsei speranțe, trad. Andreea Eșanu, Editura Humanitas, București, 2022, 227 p.
Vizualizând excesul ideologic și intemperanța politică drept surse de tragedii recurente în istoria modernă, mascate de un optimism de paradă, dezlănțuit și lipsit de scrupule, maculând idealismul clasic și spiritul utopiilor pozitive, el propune formele consensuale ale tradiției, ironia blândă și iertarea ca semne ale unui pesimism înțelept și relativizant, ce ne pot ajuta să devenim mai buni și mai lucizi.
Dacă pesimiștii totali sunt ̶ spune el răspicat ̶ complet neatrăgători pentru semeni, „oamenii cu adevărat veseli, care iubesc viața și sunt recunoscători că au primit-o, au mare nevoie de pesimism, în doze suficient de mici pentru a fi digerabile, dar suficient de convingătoare pentru a semnala nebunia care-i înconjoară și care, altfel, le-ar otrăvi bucuriile. Aceștia se vor feri de sofismele pe care le-am discutat în această carte și vor încerca să le slăbească puterea pe care o au asupra celor care le cad pradă. Se vor îngrijora în fața pericolului falsei speranțe și vor dori să readucă speranța pe pământ, alături de credință și binefacere, și să o îmbrace în haine omenești”.
Vibrantă și insolită perspectivă recuperatoare, trebuie să admit, prin filtrul căreia multe din aventurile dictaturilor și terorilor mai vechi sau foarte noi capătă semne de individualizare, dar și de generalitate mai lesne de combătut, de vreme ce ele fac recurs la „trecutul nostru tribal” pentru a ne spăla pe creier cu promisiuni deșarte de prosperitate multilateral dezvoltată și epoci de aur plasate undeva într-un cronotop improbabil și oricum de neatins în zarea existenței celor amăgiți și planificați unei supuneri oarbe.
Concluzia e netă și memorabilă: „nu mă îndoiesc de faptul că speranța, despărțită de credință și neclintită în fața dovezilor istoriei, este un bun primejdios, care îi pune în pericol nu doar pe cei ce o îmbrățișează ci pe toți aceia care se hrănesc cu iluzii”.
