Ne amintim că în casa lui Lazăr are loc o cină, în care cel ce murise și înviase ședea alături de Cel ce urma să moară și să învie, iar surorile lui Lazăr, Marta și Maria, slujeau la masă – să ne grăbim să adăugăm, pentru uzul feministelor, că nu există mai mare împărăție decât să slujești Lui Dumnezeu. Pentru a-L cinsti pe Iisus, Maria ia o litră de nard (ca. 325 de grame) și îi spală picioarele, ștergându-I-le apoi cu propriul său păr.
Închipuiți-vă că ați sacrifica trei sau patru sticle mari de parfum Hermes, Dior sau Chanel pentru a onora un oaspete.
Aici avem nevoie de câteva glose istorice: nardul era un parfum extrem de scump, fiindcă venea din nordul Indiei, adică de la capătul lumii. Litra era probabil un vas întreg, care ar fi trebuit să ajungă ani de zile: a-l consuma într-o singură seară, părea pe drept cuvânt o nebunie. În plus, obiceiul era să ungi cu puțin nard capul unui musafir de preț, în niciun caz să verși o litră întreagă pe picioarele lui.
În fine, Maria transgresează toate datinile atunci când, în chip necuviincios, șterge picioarele lui Iisus cu părul său, căci nu se cuvenea ca o femeie să se prezinte în fața unui bărbat străin cu părul nelegat sub broboadă, și cu atât mai puțin să îl atingă cu el. Pentru Maria, însă, Iisus este Mesia, sau Hristosul, adică Unsul lui Dumnezeu: ce e litra de nard cu care Îi unge ea picioarele, față de slava nesfârșită cu care L-a uns Dumnezeu Tatăl? Pentru Maria, picioarele lui Iisus sunt mai scumpe decât capul unui rege, momentul acela e mai prețios decât toată viața, iar dragostea pe care I-o poartă Lui Iisus este mai presus decât cuviința care se așteaptă de la o femeie. Și cum altfel poate fi dragostea față de Dumnezeu dacă nu totală, nemăsurată, descătușată de convenții, chiar nebunească în ochii lumii? Cine nu Îl iubește pe Hristos, nu poate înțelege o astfel de nemăsură.
Să mai notăm ceva: asemenea uleiuri scumpe se foloseau și pentru îmbălsămarea morților, altă ocupație feminină. Cum orice gest care îl însoțește pe Hristos este profetic, ungerea Lui la cina din casa lui Lazăr poate fi citită ca prefigurare a morții Sale. Hristos e uns ca oaspete, ca rege, ca Mesia și ca miel sacrificat de Paștele care urma.
Iuda Iscarioteanul, care era trezorier, deci om de mare încredere al micii comunități apostolice din jurul Mântuitorului, nu înțelege nimic din toate acestea. Devotamentul fără margini al Mariei îi pare curată nebunie. El gândește ca un contabil, ca un socialist ipocrit, și întreabă de ce nu s-a vândut mirul cu trei sute de dinari, care să se împartă săracilor.
La fel întreabă unii în zilele noastre de ce se construiesc biserici și se îmbracă în mozaic prețios, în loc să se dea banii săracilor. De ce să construim Catedrala Națională, de ce să se renoveze Notre-Dame la Paris, când sunt atâția săraci de hrănit?
Ispita lui Iuda e chiar mai mare decât cea a urmașilor săi, fiindcă aici nu e vorba de simple ziduri, ci de însuși Templul Lui Dumnezeu, care urma să se dărâme și să se reconstruiască peste trei zile; nu e vorba de un om, ci de Dumnezeul-Om.
Iuda Zelotul moare de grija săracilor și se îngrijește de banii Mariei, dar asta nu îl împiedică să-L vândă pe Hristos pentru acei blestemați și, în cele din urmă, neprofitabili treizeci de arginiți. Sigur, litra de nard costa trei sute de dinari, iar un muncitor primea salariu un dinar pe zi, deci puteau fi hrăniți trei sute de săraci timp de o zi, sau un sărac un an întreg. Dar ce e o zi sau un an față de veșnicie, ce e hrana de o zi sau de un an față de pâinea vieții? Pentru Iuda, prețul lui Iisus e treizeci de arginți, pentru Maria din Betania, Iisus e neprețuit.
Iisus îi răspunde blând lui Iuda și îi spune că Maria a păstrat uleiul prețios pentru ziua îngropării Sale – profețind, cum o va face în toate zilele ce vor urma, propria moarte. „Pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna” (Ioan 12:8) îi spune Iisus lui Iuda.
Sigur, Iisus nu neagă milostenia trupească față de săraci – ne îndeamnă chiar El să-i hrănim pe cei săraci (Matei 25:35-45) –, ci că „marea și întâia poruncă” (Matei 22:38) este „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Matei 22:37), căci din respectarea ei decurge tot binele.
Mulți oameni ar vrea să vadă Biserica redusă la o instituție de caritate, la un soi de ONG care strânge bani pentru săraci. Cei care acuză Biserica azi că nu se ocupă doar de lume, ci risipește banii și resursele pentru un Dumnezeu nevăzut, se află în logica lui Iuda. Biserica nu este instituție de caritate, ci cale de mântuire, Trup mistic al Mântuitorului.
Risipind mirul pentru Hristos, risipind ceasuri bune în Biserică, repetăm gestul Mariei din Betania. Dăm timp, câștigăm har.
Acestei nebunii aparente i se opune logica orbirii, a resentimentului, o logică de contabil îngust. Pentru Iuda nu există mântuire, fiindcă e calculat, utilitarist, materialist, arghirofil și sec; mântuirea e pentru cei nebuni întru Hristos, ca Maria din Betania, pentru cei care nu-și drămuiesc uleiul, ci îl varsă tot la picioarele lui Dumnezeu.
Mihai Neamțu
Câte de folositor a fost articolul?
Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia
Recenzia medie 3 / 5. Număr voturi: 1
Nici un vot! Fii primul care votează