Avionul cu aripi de înger (I)

    M-am născut în anul 1972 , luna februarie, în Cluj Napoca într-o familie de oameni educați: tatăl meu era jurist iar mama terminase facultatea de filologie. În casă nu se vorbea despre Dumnezeu, despre religie din cauza vremurilor de atunci. Tatăl meu rămăsese orfan de mic (la patru ani își pierduse mama, iar la unsprezece ani rămăsese și fără tată) și fusese crescut și educat prin internate și școli comuniste. I se inoculaseră idei ateiste, dar cu toate astea el continua să creadă în Dumnezeu, chiar dacă nu își manifesta fățiș credința . Mama provenea dintr-o familie foarte evlavioasă, crescută în Valea Jiului.

   La câteva luni după naștere am început să am probleme grave de sănătate : când plângeam mă sufocam și mă învinețeam foarte tare. Speriată, mama m-a dus la spital unde, doctorii care m-au consultat, au constatat că aveam grave probleme la inimă : mușchiul cardiac era incomplet dezvoltat. Concluzia medicilor a fost unanimă și i-au comunicat mamei mele că va trebui să se obișnuiască cu ideea că voi muri în foarte scurt timp, neavând nicio șansă de supraviețuire.

Disperată, mama s-a întors acasă cu mine , ținându-mă aproape mereu în brațe și rugându-se așa cum numai o mamă poate să o facă. Nu știu exact cum s-a rugat și cât anume , dar cu siguranță rugăciunile ei au fost ascultate pentru că miracolul s-a produs. La șase luni după primul control medical , mama s-a întors la spital cu mine , iar doctorilor care mă investigaseră nu le venea să creadă că încă trăiesc și mai ales că nu mai prezentam nicio problemă de sănătate.

Iar ca să întăresc ideea de intervenție divină am să spun că atât de bine a intervenit pronia încât după aproape 20 de ani , trecând printr-o comisie medicală extrem de riguroasă, am fost admis ca student la Academia Forțelor Aeriene, specializarea  pilot militar de avioane supersonice . „Mare ești, Doamne și minunate sunt lucrurile Tale ! “.

    Am crescut și viața mi s-a derulat cât se poate de normal. Am ajuns pilot militar, activând la Baza Aeriană de la Câmpia Turzii. Eram tânăr sublocotenent , fără experiență pe avionul de luptă MiG-21, eram un începător pe acest tip de avion. Aici trebuie să deschid o mică paranteză . Acest avion este , poate, cel mai dificil , cel mai pretențios de exploatat în zbor dintre toate avioanele de luptă din lume. Are o mulțime de restricții de care piloții trebuie să țină seama , altfel zborul se poate termina tragic.

Din această cauză, foarte mulți piloți și-au pierdut viața, alții au fost nevoiți să catapulteze , iar alții pur și simplu au cedat nervos și s-au retras. În contextul anului 2004, când am avut “contactul” cu Arhanghelul Mihail, mulți piloți, în special cei bătrâni , erau destul de speriați de acest avion. Starea lor de stress , poate fără voie, ne-au transmis-o și nouă, piloților tineri. Asta făcea ca la fiecare zbor să mă urc cu stress în cabină , cu gânduri de genul : ce mă fac dacă se oprește motorul ? Ce mă fac dacă se defectează instalațiile de la bord ? și câte și mai câte.

   În acea perioadă , din cauza unor probleme personale , am început să-l caut pe Dumnezeu . Eram în divorț , eram tare afectat , supărat și singura salvare o simțisem, printr-un glas interior, la Dumnezeu. Atunci m-am lăsat condus de soartă și am ajuns la mănăstirea de la Dumbrava , județul Alba, destul de aproape de Turda, unde l-am cunoscut pe arhimandritul Vasile.

Până azi mi-a rămas duhovnic și călăuză pe drumul anevoios al revenirii la Hristos. Ascultându-mi povestea, m-a spovedit ( a fost prima spovedanie generală) și apoi mi-a întocmit un canon, un program de rugăciuni zilnice, pe o perioadă mai lungă de timp. În acest canon era inclusă și citirea acatistului sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Nu știu să spun ce s-a întâmplat și cum, idea este că am prins așa un drag foarte mare, sau cum se spune altfel , o evlavie deosebită față de Arhanghelul Mihail.

  Revin acum la viața de pilot. În acea zi de vară, aveam de făcut un zbor de antrenament în zona aerodromului. Același stress, aceleași gânduri, același stomac adunat. Decolasem, eram în avion,  foarte  atent la parametri de zbor când, deodată , am auzit FOARTE CLAR o voce bărbătească , venită de undeva din interiorul meu, care mi-a zis : “Să nu-ți mai fie frică ! De acum, eu voi fi cu tine tot timpul!“.Am fost șocat în prima secundă, dar apoi m-a cuprins o stare de bine, o bucurie de nedescris și o liniște cum nu avusesem niciodată. În același timp ȘTIAM că cel care mi-a vorbit a fost Arhanghelul Mihail.

Nu mă întrebați cum am ajuns la concluzia asta, eu doar ȘTIU că el a fost. Din acel moment, NICIODATĂ nu m-am mai suit cu teamă în avion, niciodată nu mi-a mai fost frică de avionul ăsta. Iar promisiunea că va fi cu mine tot timpul s-a și concretizat, s-a și dovedit la scurt timp după această “întâlnire”.

Ceea ce urmează să povestesc acum este și mai impresionant , cu atât mai mult cu cât s-a petrecut în văzul tuturor colegilor și al șefilor mei. A fost o intervenție directă , miraculoasă , care mi-a salvat viața și mi-a dovedit cât de mult ne iubește Dumnezeu. Iată ce s-a întâmplat, mai exact :

La câteva săptămâni (2 sau 3 ) după întâmplarea de mai sus, într-o frumoasă dar instabilă zi de început de vară, mă aflam la muncă, pregătit să mă urc în avion și să-mi execut zborul de antrenament undeva in zona situată între orașele Bistrița și Reghin. Vremea era bună, cerul exact așa cum îi place unui pilot de vânătoare : albastru și brăzdat de câțiva nori cumulus castelanus, tocmai grozavi să te ascunzi după ei, sau să te scufunzi în ei.

Am urcat în cabină, am pornit motorul , mi-am aliniat avionul pe pistă și am decolat. Era o bucurie imensă să zbor intr-o zi așa minunată. În câteva minute am ajuns la Bistrița și mă pregăteam să-mi încep evoluțiile din cadrul antrenamentului, când, controlorii de trafic de la sol mi-au comunicat că, din ordinul conducătorului de zbor, trebuia sa mă întorc de urgență la aerodrom.

Am confirmat ordinul primit și m-am îndreptat spre casă. Pe drum, conducătorul zborului a intrat în legătură cu mine și m-a informat că o furtună neașteptată și foarte mare se apropia rapid de aerodromul nostru, deci era neapărat nevoie să aterizez “ASAP” (as soon as possible). Deoarece plecasem cu rezervoarele de combustibil pline de la aerodrom, fapt care îmi asigura o autonomie de minim 50 de minute, eram în situația neplăcută de a fi nevoit să pierd timpul în consumarea combustibilului excesiv până la încadrarea în greutatea calculată pentru aterizare.

Așa se face că am ajuns la aerodrom cu vreo 10-15 minute mai târziu decât ar fi vrut conducătorul zborului. În tot acest timp, toate aeronavele care mai erau prin aer fuseseră aduse la aterizare și toți piloții erau în siguranță, la sol. Cât timp am zăbovit în zona Bistriței, nu am observat nimic dubios la condițiile meteo, ba chiar mă gândeam că s-a speriat degeaba conducătorul zborului, dar ordinul trebuia executat.

Pe măsură ce mă apropiam de aerodrom, însă , parcă schimbam “filmul” , dintr-un “romance” intram încet-încet într-un “horror” : Cerul senin dispăruse, vântul era din ce în ce mai puternic și în rafale. Pe alocuri ploua torențial. Am intrat cumva pe direcția de aterizare, dar vântul deosebit de agresiv mă împingea cu o putere fantastică în toate părțile, dorind parcă să-mi strice calculele și panta de aterizare.

Avionul meu avea o poziție atât de nefirească în zbor, că în loc să fie orientat cu “botul” (partea din față a avionului ) pe direcția de aterizare, făcea un unghi de 45 de grade cu această direcție. Practic , vedeam pista de aterizare prin geamul lateral al avionului.

Zburam aproape împotriva legilor fizicii și ale logicii. Dar, eu eram cel care se străduia încă să mențină aeronava pe direcția de aterizare. O mică observație aici . Să nu uitați ce v-am spus la început : Eram pilot începător pe acest avion, abia acumulasem câteva zeci de ore de zbor !

Va urma…