Iadul e non-relația. Aș vrea să mă explic.
Când am citit „Frații Karamazov”, acum exact douăzeci de ani, mi s-a deschis în fața ochilor încrengătura păcatului la nivel familial-genealogic. Răul săvârșit cândva, demult, are prelungiri stranii în timpul prezent. Am vrea să facem „damage control“, dar ne urmăresc câteva ecouri întârziate, spectre meschine și devoratoare stafii.
Alioșa descoperă lucrarea cancerului moral la nivelul subconștientului colectiv. Morala burgheză și discursul legalist nu pricep fractalii demonologiei urbane. Ai nevoie de ochelarii părintelui Zosima pentru a vedea ramificațiile ascunse ale înșelărilor (și ale înșelătoriilor) noastre cotidiene.
Tu ai înfipt un cuțit într-o inimă, dar primești mai departe aplauzele societății. Minimalizezi eroarea și-o tratezi ca pe-o abatere rezonabilă, utilă pe alocuri și chiar necesară. În lumea plină de domni și doamne foarte bine, chiar faci figură de om civilizat, cizelat și politicos.
Ai gustat succesul. Te lauzi cu un parcurs profesional onorabil sau remarcabil, dar inima e goală, rece, nemilioasă.
Comportamentul tău provoacă o uriașă suferință, însă obiectivele profesionale te obligă să n-ai remușcări.
Trăiești pentru un target, deci n-ai timp de regrete. Slujești cu ardoare un idol, de ce să mai săruți o icoană — eventual chiar fruntea copilului iubit?
Răul se țese în viețile noastre ca pânza unui păianjen: lent, invizibil și tăcut. Păcatul ne separă de semeni și ne leagă de propriile obsesii egoiste. O minciună aparent benignă te obligă, fără să vrei, la comiterea unei alte fărădelegi. Hrănită de orgoliu, mintea produce o legiune de explicații și justificări. Când n-ai un suflet, ci doar o imagine de salvat, căința întârzie indefinit.
Dacă iadul este non-relația, atunci raiul e bucuria, părtășia, comuniunea, desfătarea, îmbrățișarea, dăruirea — toate consumate printr-o dragoste fragilă, personală, jertfelnică, oblativă iar nu posesivă, dincolo de cuvinte sau calcul.
