Suntem creați, așadar, pentru a celebra legături sfinte, așa cum presimte și Albă ca Zăpada la întâlnirea cu Prințul. Doar mândria aduce închiderea-n sine a eului care, iubindu-se numai pe sine, refuză dragostea adevărată pentru Celălalt. Fără a trece prin experiența maturizării, naivitatea tinereții e lipsită de luciditate și produce, astfel, multe dezamăgiri. Iubirea cere o pregătire specială, pentru care lumea modernă n-are instrumente adecvate. Femeia de azi e invitată s-o copieze pe mama vitregă, sugrumată de invidie și obsedatæ de frumusețea exterioară.
Albă ca Zăpada, în schimb, știe pur intuitiv că o viață împlinită nu poate ocoli educația pentru fertilitate și maternitate. Relația-n doi ajunge, astfel, la tema căsătoriei și la fericita gestionare a terțului inclus: copilul. E absolut banală orice experiență a iubirii care nu împletește limbajul poetic (adică răspândirea semințelor Cuvântului) cu logica sacrificială a creșterii interioare. Numai lucrarea diabolică de separație între semeni (bazată pe îndepărtarea creaturii de Creator) alungă dialogul interpersonal și preferă interacțiunile robotizate. Vrăjmașul urăște legămintele iubirii.
Iată motivul pentru care mama vitregă din povestea fraților Grimm e gata să ucidă nu doar un competitor, ci și o poveste de dragoste. Vânătorul o salvează pe Albă ca Zăpada, pentru ca, la sfârșit, Prințul s-o găsească aparent moartă și, totuși, capabilă de un nou început. Întâlnirea cu piticii a produs revelația principiului alchimic: din pământul negru se extrage aurul sau diamantul, dar nu fără efort și nici fără sudoare.
Materia trebuie să slujească spiritului. Întunericul nu poate acoperi lumina. Scopul ultim al vieții este conjugarea principiului masculin cu principiul feminin. Ceea ce artizanii corectitudinii politice nu pot să admită e faptul că totul se plătește. Nici mântuirea, nici dragostea nu se poate obține prin delegație. Conștiința noastră, în calitate de vicar al lui Dumnezeu, ne cere să apărăm valorile autentice. Fructul e copt, dar mintea fetei e crudă.
Pentru a fi maturi și responsabilă în fața propriilor noastre decizii, se impune să renunțăm la dorințele triviale și urgente pentru un viitor necunoscut, dar statornic. Fata trebuie să devină femeie (pielea albă, părul negru și mărul roșu reprezintă un triunghi cromatic încercat de-o simbolistică sexuală rafinată). Pentru că ne grăbim să spunem da, greșim. Pentru că nu ascultăm sfatul înțelepților, cădem într-o adâncă înșelare de sine, gustând din otrava narcisismului și a unui eu supra-evaluat.
Drumul către cunoașterea de sine trece, frecvent, printr-o lepădare a straielor vechi. Moartea aparentă a frumoasei Albă ca Zăpada stârnește răspunsul naturii. Bufnița, corbul și porumbelul participă la ritualul funerar. Într-un coșciug de cristal, Albă ca Zăpada își găsește locul de odihnă. E prea devreme, însă, pentru un somn de veci. Oricât de prăpăstioasă ar fi căderile noastre, există loc pentru o intervenție divină.
Finalul de tip happy end survine printr-un sărut menit să catapulteze relația într-o nouă realitate nu doar geografică, ci și ființială. Prințul o iubește și-o cheamă la casa tatălui său. În cuvintele lui Norman Girardot (ucenicul lui Mircea Eliade), Albă ca Zăpada este acum o femeie într-un sens deplin, perfect individualizată social și spiritual. Prin revelația dragostei, mireasa e îndepărtată din ghearele morții iar cei doi, Prințul și Prințesa, pot începe o viață regală.
Nu știm cum și-a trăit Albă ca Zăpada experiența de Regină-Mamă. Bănuim doar că a dorit să transmită copiilor ei un set de valori descoperite și testate pe cont propriu. Ciclul vieții presupune reproducerea biologică, dar și continuitatea mitologică. Ceea ce folclorul fraților Grimm ne transmite nouă, modernilor dezvrăjiți, este povestea de dragoste a cuceritoarei Albă ca Zăpada, cât și dragostea de povești arhetipale, capabile să rezoneze cu tinerii și adulții multor generații.
Criza iubirii, astăzi, este un simptom al sărăciei noastre spirituale. Ce avem de făcută? Să redescoperim marile narațiuni care așează Iubirea pe calea adevărului stăruitor, nicidecum dezertor, al vieții. Povești întemeietoare, poeme inițiatice, cronici personale, istorisiri dramatice, intimități epistolare. Milenii la rândul, Iubirea a adus laolaltă suflete ardente, personalități puternice și destine individualizate, două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se… Există, așadar, un risc al coliziunii, dar și remarcabila oportunitate a sintezei superioare. Două culori, spunea Nichita Stănescu, dintr-un tablou căruia nu-i poate lipsi rama, adică suportul fizic și conturul existențial.
Căsătoria este instituția care ancorează, definește, validează sacramental și legitimează public iubirea monogamă, obligând-o la asceza depășirii propriilor sale limite, impunând totodată ritualul unei mărturisiri zilnice. Structura juridică aduce un plus de stabilitate emoției fragile, dar produce și rugina plictisului sau resemnarea precoce. Rutina amenință carisma iubirilor noastre omenești, motiv pentru care și căsătoria trebuie să evite blocajul contabilicesc.
Cum depășim încremenirea-n proiect? Printr-o poetică alternanța între iminență și transcendență, între exigența principiilor axiomatice și toleranța practică a nedrsăvârșirilor personale, între permanența jurământului și varietatea decorului conjugal, între consecvența mărturisirii teologice și diferența partiturilor muzicale.
Învățăm iubirea nu doar trăind clipa, ci și citind marile povești ale umanității, între care Biblia se înalță triumfal, ca un orizont nedepășit. Facem această apologie pentru iubirea de carte (dar și pentru cartea Iubirii) într-un registru melancolic, știind prea bine că inteligența artificială va imbeciliza (citește: colectiviza) mințile noilor generații, scufundând vechile biblioteci într-o bizară Atlantidă.
Numai fecundat prin logos, eros poate renaște din propria sa cenușă, devenind iubirea agape, infinit răbdătoare și mereu binevoitoare.
Mihai Neamțu
