Paul Dragoș Aligică & Simona Preda, The Institutionalization of Indoctrination. An Exploratory Investigation based on the Romanian Case Study, Lexington Books, 2022, 194 pp.
Puterea nelimitată și neîmpărțită are, dintotdeauna, o nemărturisită atracție spre totalitarism: controlul indivizilor, manipularea maselor, intimidarea opoziției, cenzura presei. Doar o cultură vie a libertății dublată de aranjamente instituționale solide pot opri asaltul tiraniei asupra societății civile, spiritului asociativ, inițiativei private, elanului antreprenorial și conștiinței religioase.
Lecția oferită-n secolul XX de experiența comunismului ar trebui să ghideze tinerele generații în dificila sarcină de-a naviga printre meandrele propagandistice și sirenele ideologice ale lumii de azi. Iată mesajul cărții redactate cu forță conceptuală și acribie istorică de cercetătorii români Paul Dragoș Aligică și Simona Preda.
Să promiți paradisul pentru a obține iadul: ce performanță spectaculoasă pentru o utopie filozofică aplaudată la scenă deschisă de atâția intelectuali ai Occidentului post-creștin. Paul Dragoș Aligică și Simona Preda oferă un verdict implacabil: comunismul este o ideocrație pentru că ridică sloganul Partidului la rangul unui principiu de guvernare.
România stalinistă a fost condusă după logica strictă a îndoctrinării și a uniformizării mentalităților, fără să ocolească chiar și cele mai rezistente celule ale societății, precum familia, religia sau proprietatea privată. Și astăzi, observăm că nicio formă de concesie sau toleranță nu poate satisface voracitatea activiștilor woke. De ce? Pentru că orice comisar dorește să-și vadă doctrina progresistă propagată până la nivel capilar al societății.
Iată de ce comisarii politici vor fi mereu o necesitate pentru ideologiile totalitare, preluând rolul pe care l-au jucat, în mod tradițional, sacerdoții creștinismului. Într-o lume seculară, lipsită de transcendență, „valorile supreme” n- au statutul unei revelații extraordinare, ci reprezintă emanația unui grup organizat în jurul unui obiectiv imanent: dominația absolută a mijloacelor de producție culturală.
De aici și importanța covârșitoare a simbolurilor, precum uniformele, steagurile, datele calendaristice. Fără standardizarea unui limbaj vizual specific unui regim totalitar, ideologia comunistă sau propaganda woke n-ar putea avea succes. Dacă, odinioară, fluturarea unui drapel roșu semnifica aderența la Manifestul lui Marx, arborarea faimosului curcubeu Pride invită mulțimile către un act de supunere și aliniere la directivele woke.
Merită să citim cartea lui Paul Dragoș Aligică și a doamnei Simona Preda pentru a observa modalitățile concrete de implementare la nivel micro-social a unor frazeologii bombastice și salvaționiste. Excluzând orice critică din partea societății civile, reprezentanții Statului comunist i-au etichetat pe adversarii ideologici drept dușmani ai poporului și pericole publice.
Simpla împotrivire față de mesajele Partidului Comunist a justificat, pentru conducătorii politici ai României anilor 1950-1960, nașterea unor școli de cadre, menite să formeze comisari ai revoluției culturale permanente.
Trimiși prin fabrici, școli, ministere, ambasade sau Universități, comisarii recrutau tineri zeloși, dornici să zdrobească hidra opoziției burghezo-moșierești. Procesul de redefinire a realității, ne spune Paul Dragoș Aligică, cerea sacrificarea tuturor relațiilor umane, în numele imperativului istoric al producerii Omului Nou. Partidul Comunist a fost, timp de aproape jumătate de veac, centrul politic, managerial și cultural.
Chiar și poeți de talia unui A.E. Baconsky, Nicolae Labiș sau Nichita Stănescu au fost convinși să adopte, măcar niște ani buni, retorica înflăcărată a Crezului marxist-leninist, care și măsura împlinirea lăuntrică a artistului.
Ideologiile revoluționare nu se pot perpetua fără utilizarea tehnicilor de persuasiune care țintesc către evenimentul public de convertire a neofitului: semnarea carnetului de partid (în limbaj contemporan: coming out). Cei care se opun acestui proces de luminare a maselor sunt așa-numiții deviaționiști ai Dreptei reacționare.
„Răzvrătiții” trebuie fie suprimați, fie reduși la tăcere. Dacă posesorii certificatului de bună purtare beneficiază de privilegii specifice organizațiilor de partid, opozanții merită doar scandalul, rușinea publică, stigmatizarea, hărțuirea, izolarea, ostracizarea sau, în cazuri extreme, condamnarea la ani grei în lagărele de muncă forțată.
Un rol special l-au jucat listele cu dușmanii de clasă. Pentru discursul de tip colectivist al Stângii radicale important este să nu ataci doar un personaj izolat, ci să aplici etichete vitriolante asupra unor grupuri întregi de oameni.
Datorăm domnului Paul Dragoș Aligică și doamnei Simona Preda analiza fină a mecanismelor politice de instalare a monopolului epistemologic. Constrângerea invocă, sub comunism, un anumit tip de cunoaștere privilegiată. Politicienii marxist-leniniști pretindeau că știu mersul implacabil al Istoriei, așa cum profeții Bibliei puteau anticipa deznodământul dramei poporului ales.
Întreaga arhitectură instituțională a noului Stat birocratic-administrativ s-a configurat prin fixarea unor obiective pur ideologice, înaintea oricăror considerații de ordin economic, științific sau geopolitic. Pentru că valorile Partidului trebuiau să fecundeze ultimul colț al vieții sociale, atunci comisarii politici hotărau să-și proiecteze influența dintr-o poziție vizibilă și dominantă, capabilă oricând să inspire angoasă ori frica pentru omul de rând.
Comisarul politic era un oficial al Partidului Comunist chemat să ofere cadrelor din orice eșalon administrativ o corectă educație din perspectiva doctrinei marxist-leniniste. Scopul întregului demers propagandistic îl reprezenta obținerea loialității populației față de liderii Partidului-Stat.
Prezent inițial în rândurile Armatei, comisarul politic și-a mărit amprenta instituțională și asupra școlilor, spitalelor, cinematografelor, teatrelor, televiziunii sau chiar și asupra Cooperativelor Agricole de Producție.
Comisarii politici aveau un rol diferit de ofițerii miliției ori securității. Scopul acestei clase de experți era dirijarea și supravegherea proceselor de îndoctrinare în acord cu direcțiunile venite „de la centru”. Întreaga viață a cetățenilor României fusese cuprinsă de propagandă, în toate aspectele ei, de la educația primară și producția industrială până la viața bisericească, cercurile de literatură și cluburile de artă.
Partidul Comunist Român a pus accentul pe acapararea instituțiilor de învățământ superior. Îndoctrinarea elitei universitare a fost prima țintă a regimului pro-sovietic instalat la București în 1946. Asta deoarece controlul educației a fost mereu o strategie crucială în controlul pe termen lung asupra întregului sistem și a dinamicii acestuia atât în structura sa, cât și a mentalității cetățenilor.
Pe lângă descrierea ideocrației în căutarea Omului Nou (cap. 1) și prezentarea funcțiilor instituțiilor de propagandă (cap. 2), autorii surprind cu precizie modelele generale de organizare a controlului societal (cap. 3), dar și nevoia apariției muncitorului ideologic (cap. 4), pervertire elitelor din învățământul superior (cap. 5), temele privilegiate și agenda de cercetare a propagandei comuniste, dar și eșecul acestei instituționalizări (cap. 6), oferind la final câteva direcții de cercetare în studiul îndoctrinarii și al instituționalizării sale (cap. 7).
Având acces direct la arhive și cunoscând o vastă literatură secundară, Paul Dragoș Aligică și Simona Preda au studiat cu pasiune intelectuală și competență academică traumatismele din perioada „obsedantului deceniu” care a urmat venirii trupelor sovietice în România. Și ce rezultă?
O concluzie irefutabilă: comunismul a fost un experiment social bazat pe teribila exploatare a resentimentului și a fricii. Mai întâi, ura de clasă. Mai apoi, teama de-a fi sancționat, arestat, anchetat, torturat sau lichidat într-un spațiu concentraționar.
Fără să recunoască dimensiunea irațională a întregului demers, ideologii din toate filialele Internaționalei comuniste s-au străduit să vorbească despre adevăr, egalitate și dialectica istoriei, adică despre valori perene, care ar fi putut legitima sau justifica erorile unor proiecte pilot, precum colectivizarea agriculturii, atent urmărite de organele Siguranței ori ofițerii Securității.
Lecția oferită de Paul Dragoș Aligică și Simona Preda ni se pare deopotrivă simplă și edificatoare. Când societățile umane recurg la mecanisme de intimidare și îndoctrinare, atunci dinamica puterii poate fi suspectate de-o patologie endogenă: delir de grandoare și dispreț față de semeni.
Oamenii care se protejează natural de intruziunea brutală a Centrului în viața periferiei vor fi etichetați de Centrala de Propagandă drept „înapoiați” sau „deplorabili”, însă ar trebui apreciați pentru reziliența organică și rezistența spontană la abjecția ideologică a utopiei sociale, proiectată fie pe-o partitură nazistă, stalinistă sau recent-progresistă (woke).
Cum știm că puterea nesătulă și-a planificat strategia de confiscare a libertății individuale? Atunci când recunoaște nevoia de siguranță și conformism înaintea principiului sacrosanct al libertății, adică al demnității umane bazată pe supremația spiritului în fața materiei, a conștiinței individuale în fața gregarității.
