O vorbă din Pateric, mama și nașterea eroului

Dat este omului să ajungă, într-o singură zi, la măsuri dumnezeiești. Un asemenea cuvânt încurajator, extras din Patericul egiptean, ne spune ceva uluitor: nu contează ceea ce ai făcut ieri, căci trecutul nu există decât atât cât îi permite voința să guverneze amintirile și fluxul conștiinței. 

Azi este o nouă zi (și accentul în propoziție cade pe verbul a fi). Prin combinația dintre silință și har, transformarea devine posibilă.

Puterea cuvintelor ne invită, așadar, să redescoperim taina prezentului. Fiecare clipă este o răscruce în care iau decizii.

Pot să visez frumos și să acționez în consecință, construind o lume mai bună. Pot, dimpotrivă, să lansez acuzații și să-mi învinovățesc semenii pentru starea-n care mă aflu. Rezultatul? Voi lăsa moștenire un dezastru fără margini. 

Fiecare dintre noi este actorul propriei sale povești pe care, zilnic, și-o deapănă așa cum dorește. Cum? Înfruntând cu temeritate necunoscutul.

Pe scena lumii, te îngrozește mereu gândul că ceilalți vor fi necruțători cu tine. Știu. Confirm. Profețesc. Oamenii te vor măsura din cap și până-n picioare. Îți vor decripta orice micro-semnale faciale. Se vor grăbi să dea notă de trecere sau, dimpotrivă, să rostească vorbe de batjocură și ocară. Ispita izolării e firească. Mizantropia nu e doar un reflex natural pentru filozoful solitar. Evităm, uneori, supra-expunerea pentru a fi scutiți de bârfa ingrată a semenilor noștri.

Cu toate acestea, frica de necunoscut e congenitală. Din clipa nașterii noastre, suntem proiectați într-o lume pe care-o percepem drept străină, rece și ostilă. Copilul nu știe deloc ceea ce-l așteaptă. El nu înțelege de ce-ar trebui să părăsească pântecele cald și ocrotitor al mamei. Cu toate acestea, expulzat la nouă luni, pruncul descoperă o realitate uluitoare: universul infinit al percepțiilor rapide, care par să copleșească rațiunea. 

Iată de ce anxietatea definește structural, aș zice, raportarea noastră la viitor. Cu toții suntem chemați să gestionăm stihiile sufletești și, în primul rând, să potolim teama de-a fi respinși ori sancționați brutal, altminteri spus: de-a fi condamnați simbolic la moarte.

Dacă tot am pomenit relația sacră dintre mamă și copil, țin minte că doamna Emilia Neamțu, profesoară de limba română într-un liceu din Arad, organiza prin anii 1984-1985 un spectacol de teatru. 

După o seară foarte reușită, aflată pe scenă, mama a trebuit să vorbească unei săli arhipline și m-a frapat puterea emoțiilor care ajunseseră s-o stăpânească. 

Eram un simplu copil și-o vedeam pe mama neliniștită. Vocea și mâinile îi tremurau, la propriu. M-am temut c-ar fi putut avea o problemă de sănătate. Din fericire, era doar tracul în fața microfonului. De atunci mi-am propus ca eu să înfrâng această frică specifică de-a vorbi în public. Așa se face c-am putut vorbi, la vârsta adultă, și-n fața a 1000 de oameni interesați de cultură, dar și-n fața a 20.000 de mii de suflete animate de-un crez politic.

Eroul se naște printr-o aventură care presupune părăsirea unui tărâm confortabil, înfruntarea capcanelor, lupta cu ispitele și triumful Binelui împotriva răului.

În mod special, vara este anotimpul luptei între coropișniță și rădăcina plantei, între floare și buruiană. În luna lui cuptor, noi înfruntăm seceta, căldura și toți dăunătorii. Ieșim din capcana comodității și starea de confort. Ne dezbrăcăm de iluzii și ne descotorosim de frici. 

Bătălia împotriva gândurilor răutății se hrănește din convingerea că Binele trebuie să învingă. Cum? Prin puterea cuvintelor de-a ne dezlega de trecut și de-a scrie, zilnic, o nouă filă din povestea vieții noastre subiective și, deopotrivă, a istoriei universale.

Mihail NEAMȚU