Stau cu nasul lipit de geam și privesc afară. Sunt singur și e liniște. Strada e albă și pustie. Casele din jur sunt identice, ca și cum ar fi numai una văzută din mai multe unghiuri. Acolo locuiesc vecinii, pe care îi zăresc rareori atunci când se întorc de la muncă.
Acum însă nimeni și nimic nu mișcă. Nicăieri. Iar dacă norii nu s-ar deplasa încetișor pe cerul gri, aș crede că natura însăși a înghețat cu totul sau că privesc la un tablou într-o expoziție.
Undeva departe se vede un copac fără frunze, care străpunge monotonia peisajului dezolant de februarie. În vârful copacului e un cuib, iar în jurul lui, câteva păsări planează lent, aproape static.
Sunt hipnotizat. Nici un gând nu mai îndrăznește să îmi tulbure mintea. E pacea absolută.
Deodata cerul se strânge ca un sul de papirus, iar din mijlocul copacului răsare o poartă aurie, care se deschide larg spre o lume nouă, plină de căldură și lumină. Ce uimire… Lumea vizibilă era doar coperta, coaja care ascunde miezul. Dincolo este lumea eternă, lumea adevărului. Mă simt copleșit de razele fierbinți care îmi mângâie sufletul.
Mă trezesc apoi pe o plajă. Se aud țipetele pescărușilor, iar valurile se sparg cu zgomot. Pașii mei lasă urme pe nisipul ud. Doar pentru câteva clipe.
Spuma mării șterge totul. Cei ce vor trece mâine pe aici nu vor știi nimic despre mine, așa cum nici eu nu am habar cine a fost ieri. Apoi timpul se dizolvă și ne regăsim într-o fremătare veselă, toți cei ce am pășit vreodată pe acel nisip.
În depărtare latră un câine. Gândul mă aduce înapoi, aici și acum. La fereastra unei case vecine un copil a dat la o parte perdeaua și se uită și el la strada pustie. Privirile noastre se întâlnesc pentru câteva clipe, ca într-o rugăciune spontană.
Nu știu ce vede el, dar pentru mine totul s-a umplut de lumină. Păsările din depărtare și-au reluat zborul liniștit. Simt și ele adierea vântului și suflarea Duhului.
Strada mea e un loc al miracolelor.
