Oricât de bine am cunoaște celelalte culturi, nu putem determina ceasul lor de naștere. Ele nu par a se fi ivit sub o ruptură, de vreme ce s-au desprins lent de natură, ca o prelungire a ei. În schimb, cultura europeana se naște printr-o categorică ruptură: față de natură în primul rând, față de rațiunea obișnuit cunoscătoare, în al doilea rând, și în ultimul rând față de antichitate. Se naște anume în anul 325 al erei noastre, la Niceea.
Dacă vom putea întemeia cum trebuie, în cele ce urmează, o asemenea afirmație, atunci teza lui Spengler privitoare la începutul culturii noastre pretins „faustice”, în jurul lui 900-1000, își va arăta întreaga ei inanitate. Totul s-ar ivi în nebulozitatea Nordului, după Spengler, o dată cu nibelungii cei stăpâniți de ceață.
Dar cine merge astăzi in locul unde s-ar fi născut atunci Siegfried, anume la Xanten în nord-vestul Germaniei, nu află nicio urmă a eroului nibelungic, găsește în schimb o arenă romană datând cu 1000 de ani înainte. Iar la fel de vag și nebulos va fi și conceptul de „faustic” aplicat culturii europene, cu un tip de om reprezentat, după același Spengler, de eroi ca: Parsifal, Tristan, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Faust, Werther și eroul romanului urban modern (v. Untergang des Abendlandes, München, 1923, vol. I, p. l8, nota A).
O asemenea cultură, cu îndrăgostiți nefericiți și cu pseudo-știutori exaltați, nu putea începe decât în certuri. Că nordicii au dinamizat Europa, în jurul anului 1000, și că apoi, după secole întregi, i-au dat prin englezi civilizația specifică astăzi și prin germani arta de a gândi, specifică și ea, este adevărat numai în masura în care se acceptă că Europa exista dinainte.
Ea exista în tipare latine (nordicii nu au avut teologii constituite și nu au reușit să facă nici state și istorie decât după ce i-au modelat latinii, cum este cazul Angliei, căreia i-au trebuit 300 de ani de dinastie franceză ca să iasă din păstorit) și exista dinainte, în primele secole ale culturii celei noi, în tipare bizantine.
Din nefericire, a lipsit până acum cărturarul care să glorifice sau măcar să contureze Bizanțul, așa cum a conturat Jacob Burckhardt Renașterea. Și tot din nefericire, trufia latinilor din Vest – care a dus, în confruntare cu trufia grecilor, la o incredibilă schismă religioasă – a obnubilat pe marii istorici ai Apusului, și îi întunecă încă, făcându-i să minimalizeze rolul european al Bizanțului și să ignore până și aleasa gândire, esențială pentru credința lor, a marilor Părinți din Răsărit. Lipsită de tradiția bizantină, cultura europeană își caută începuturile, după filozofii occidentali ai istoriei, în haosul germanic inițial – sau cel mult în ecourile culturii antice prin mănăstirile din Irlanda.
Golul culturii europene de aproape un mileniu, la care se ajungea astfel, rămâne sa fie umplut de ceva, iar Spengler s-a văzut silit să transforme în cultura veritabilă o configurație culturală dintre cele mai precare, cea araba, una care doar a vehiculat idei și valori (din Orient și Orientul Apropiat, elenizat) mai degrabă decât sa fi creat valori proprii.
Însă cine trece peste primul mileniu european și merge pe linia Nordului în căutarea obârșiei începe cu barbaria și sfârșește cu schizofrenia faustică sau, dacă se preferă, cu spaima de bomba atomică, anticipată de Goethe în actul IV din Faust II. La aceasta se ajunge nu numai pentru că se ignoră Sud Estul, dar și datorită prea des unei nepotrivite concepții filozofice, pur și simplu.
Este ceva oricui evident, în cazul lui Spengler, de pildă, că împletește o extraordinara informație și putere de a face asociații neașteptate în materie de istorie cu o lamentabilă viziune filozofică. Cinismul sau sfârșind în provocare și iactanta – din păcate prea des și al lui Nietzsche, însă la cu totul alt nivel – ține de insuficiența ți anemia viziunii sale, de parca ar fi si el „un bolnav cu instincte de om sănătos”, cum s a spus despre Nietzsche. Căci, sărăcie de idei este în a vedea culturile „ca niște plante și animale” din sânul naturii (p. 29), sau în a susține că marile culturi nu sunt decât niște organisme (p. 141) și că nici o cultură nu poate „alege”, totul stând sub un determinism natural.
Este drept ca organicismul era și viziunea filozofica a lui Goethe, pe care filozoful culturii, ca și Nietzsche, îl citează cu devoțiune. Dar câta deosebire între grația lui Goethe și agresivitatea, pretins lucidă, a celor din urmă; între divinizarea naturii la Goethe și reducerea ei la instinct și animalitate; între vasta demonie goetheana și oarba „voința de putere”; între nevinovăția devenirii așezate angelic dincolo de bine și de rău, și acel „dincolo de bine și de rău” împlântat în nepăsarea cruda față de tot ce e bine și rău; ce deosebire între „sensul vieții este viața” în versiunea lui Goethe și convingerea că sensul vieții este strivirea altor vieți!
Iar daca la Nietzsche încape răscumpărare pentru sărăcia viziunii sale filozofice, prin extraordinarele sale intuiții și formulări de moralist, de psiholog, de critic, de filozof al artelor și de profet, în schimb câtă schimonosire și stridență în paginile filozofice ale lui Spengler, mai ales în Der Mensch und die Technik, apărută în 1931 ca un fel de dezvăluire a gândului subiacent, care era încă reținut de o decență culturală în Declinul Occidentului.
Citești acolo cu uimire că tehnica este pur si simplu „o tactică de viață”, în masura în care omul însuși nu e mai mult decât „un animal de pradă”. Iar acest animal – denumit grațios „bestia om” de către Spengler, în timp ce Nietzsche vorbise ceva mai subtil despre „bestia blondă” – săvârșește firesc ucideri, ca în restul junglei naturale, unde mâncătorii plantelor celor fără de apărare, ni se spune, sunt proști (calul, cerbul), în timp ce mâncătorii de alte animale dau tipul superior, cel al ființei de prada (p. 15).
Față de ele, bestia om a dat în plus doar cultura, pare-se, care și ea s-ar fi născut prin aceea ca lumea înseamnă prada posibilă (p. 26). Așa se face că, pentru Spengler, cultura europeana începe în Nord, sub semnul unor mituri și legende unde femeile se luau la trântă cu bărbații, și zeii se spintecau fără să se ți ucidă. Că o asemenea cultură a putut da miracole de ordinul catedralelor, al muzicii sau al calculului infinitezimal, cum arătase cu atâta măiestrie tot Spengler în Declinul Occidentului, ține pentru el numai de „năzuința faustică a spațialității infinite”.
În fapt, îndărătul lucrurilor ar sta natura inexorabila a bestiei, de asta data creatoare și sortită să ajungă la invenția mașinii, „cea mai vicleană dintre toate armele împotriva naturii (p. 73), precum și sortită să intre, cu om cu tot, în neantul istoriei.
*Cu totul altfel arată începutul culturii europene din perspectiva Sud Estului bizantin. Vor fi fost și acolo, la sfârșitul antichității, animale de pradă sau cetăți și state care să se sfâșie între ele. Dar era lumină, nu ceață și noapte, ca în Nord, așa cum era ordinea sau un rest din ordinea, nu întotdeauna animalică, pe care o instituise Roma peste lumea cunoscută.
Acolo, în Roma cea mică întemeiată de primul împărat creștin, avea să se întâmple ceva fără precedent în antichitate și de necomparat cu oarbele încrâncenări nordice: timp de 450 de ani, întregi mase de oameni anonimi (și nu numai spiritele conducătoare) aveau să se bată pentru idei.
Disputele medievale de mai târziu, de la Sorbona, aveau să rămână, pe lângă luptele Bizanțului, un simplu spectacol, ca turnirurile cavalerești. Aici, în Bizanț, era pasiune și curgea sânge în numele ideilor. Este probabil ca nici o explicație sociologică nu poate da socoteala până la capăt de o asemenea frenezie colectivă, prelungită peste veacuri, dacă ea nesocotește fervoarea pentru idee.
Totul a început în 325, la conciliul de la Niceea, convocat de împărat, continuând cu alte șase reuniuni, până în 787. Să lăsăm la o parte faptul material și de civilizație că secole întregi s-au putut organiza – în marginea unei Europe aflate în plin haos și a unei lumi arabe de nomazi – asemenea reuniuni ce întruneau conducători spirituali până și din Spania ori Franța, ceea ce dovedea existența unui sistem sigur de contacte și comunicări, controlul drumurilor, buna administrație și birocrație, într-un cuvânt civilizația de care avea să facă mai târziu atâta caz Vestul.
Sa întârziem însă o clipă asupra dezbaterilor de idei, care în acel ceas au avut, cum era firesc, un caracter pur religios, dar ale căror reverberații, la început filozofice, s-au transmis întregii culturi europene, chiar dacă în chip neștiut, până și sistemelor de valori profane și antireligioase, autorizându-ne astfel să susținem ca în anul 325 începe în chip hotărât o cultura nouă. Hegel a declarat într-un rând ca nu exista fragment din Heraclit pe care să nu-l poată prelua în opera sa.
Cu încă mai multă îndreptățire ar fi putut afirma ca nu exista hotărâre finala a celor șapte reuniuni pe care să nu și-o poată însuși. Numai că el nu adâncise, probabil, speculația Răsăritului, iar nici de atunci încoace nu știm despre vreun gânditor de seama care sa fi citit filozofic în speculația aceea cu un atât de ascuțit simt dialectic al punerii contradicției și al depășirii ei.
Antinomiile lui Kant sau paradoxale logicii matematice de astăzi sunt anemice și sunt inocența speculativă însăși, față de „paradoxele” care s-au pus în joc atunci. De altfel primele rămân înghețate în contradicțiile lor, în timp ce paradoxele de atunci au impus drept adevăr contradicția vie, tensiunea aceea spirituala care, desacralizata până la urmă, avea să facă posibila și să dea sens culturii noastre.
Cultura noastră este una a întrupării legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. Împotriva oricărui gnosticism, incapabil a înţelege cum pot trei să fie una, s-a decretat ca trei sunt efectiv una. În termeni filozofici, ființa este și ea trinitară, neînsemnând numai legea, nici realitatea individuală numai, ci laolaltă legea, realitatea individuală și determinațiile sau procesele lor.
O putem spune de pe acum: tocmai ca fiind o cultură a întrupării legii în caz, cea europeană era sortită să ajungă la știința în genere și la științe, mai multe, după domenii distincte, așa cum nu ajung celelalte culturi, în care legea rămâne difuză, fără întrupare bine determinată.
Dacă, acum, adâncim filozofic cele concepute atunci – în pregătirea unei mai bune înțelegeri a culturii noastre – vedem în ele afirmarea nouă, surprinzătoare pentru tot ce era până atunci „rațiune”, a unității sintetice. Lumea veche admitea și ea o unitate, dar era o „unitate de sinteza”, cea care armonizează un divers. Acum apare – spre a fi reluată în tot felul de versiuni laice de-a lungul culturii noastre – unitatea care își da ea un divers. Unitatea aceasta ce se diversifică, intrând în expansiune în loc să concentreze și armonizeze diversul, va reapărea deocamdată ca unitate a doua voințe, a două naturi și așa mai departe, până la unitatea a două imagini, cea interioara și cea exterioară, icoana.
Așa începe, după câte ni se pare, cultura europeana, reamintind de fiecare data parcă de hotărârea finală despre icoane: „Este permis – suna hotărârea – si chiar util și bineplăcut a face icoane (veacurile au adăugat: a face artă, știință, bunuri iscusite de tot felul, ca tehnica) și a le venera: dar aceasta venerare să fie numai cinstire, iar nu adorare.” Poate ca eroarea culturii europene a fost să adore în chip faustic aceea ce (ca tehnica astăzi) trebuia doar să cinstească. Altminteri, ea e sarea pământului.
(Constantin Noica, Modelul cultural european, Ed. Humanitas)
