Søren Aabye Kierkegaard a înmânat tipografiei manuscrisul său Epilog neştiințific definitiv la Fărâme Filozofice (Afsluttende uvidenskabelig Efterskrift til de philosophiske Smuler) în luna decembrie 1845, iar cartea a apărut în Copenhaga pe data de 28 februarie 1846 în 500 de exemplare, acelaşi tiraj ca al traducerii de față. Un an mai târziu se vânduseră în Danemarca 119 exemplare.
Cititorii români ai altor scrieri pseudonime kierkegaardiene, răsfățați cu titluri oarecum mai ispititoare sau impresionante ca: Jurnalul seducătorului, Frică şi cutremur, Boala de moarte, Conceptul de anxietate, care au deşteptat uneori curiozitatea chiar unor persoane blazate sau nefamiliarizate cu gândirea lui S. Kierkegaard (SK), s-ar putea întreba dacă au timp sau curiozitate suficientă să citească o carte groasă (vorba danezului) „ca o cărămidă”, pe care contemporanii lui SK nu s-au prea înghesuit să o cumpere şi intitulată cam la fel de expresiv şi incitant ca: Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea. Felicităm deci virtualul cititor pentru inspirația de a alege acest (deşi mai puțin cunoscut în România) Epilog.
Aidoma asigură şi poetul danez Benny Andersen orice suflet nehotărât cu observația că şi un Epilog poate fi un fel de carte; şi că nici un alt autor nu s-a exprimat atât de cuprinzător ca SK în note de subsol, prefețe, interludii şi postfețe. Iar că unele dintre operele sale cel mai importante sunt de fapt epiloguri ce, atât ca anvergură cât şi importanță, depăşesc operele pe care le comentează.
Cine îl citeşte prima dată acum pe SK va fi răsplătit cu o operă ce însumează ideile cele mai importante ale primei sale perioade creative (1843-1846), o carte care a devenit izvor de inspirație pentru un mare număr de filozofi existențialişti şi fenomenologi din secolul al XX-lea şi care a influențat simțitor teologia europeană. Vom deconstrui desuetul titlu, în speranța că dezghiocarea lui ar putea constitui o primă treaptă a înțelegerii scopului avut de autor cu această carte şi o dovadă că, încă de pe pagina-titlu, SK nu foloseşte cuvinte la întâmplare sau fără rost. Începem deci cu titlul şi, bineînțeles, de la coadă.
În 1844 SK publică Fărâme filozofice, operă de circa 100 de pagini numită zeflemist de autor: „o cărțulie”. În care (ne referim la un singur aspect al cărții) – prin intermediul lui Socrate şi Hristos – Johannes Climacus (autorul pseudonim) pune întrebarea: dacă adevărul zace într-adevăr în noi toți şi nu trebuie decât adus la suprafață cu ajutorul rațiunii, prin întrebările ce ni le pune un învățător dibaci? Sau dacă neamul omenesc a pierdut, prin păcat, iremediabil adevărul, pe care omul numai cu ajutorul credinței şi cu aportul unui zeu îl va putea redobândi?
Exasperat de faptul că, aidoma altor cărți, Fărâmele filozofice nu i-au fost recenzate şi cumpărate, că persoanele care-i cumpărau cartea nu o citeau, cei care o citeau nu o înțelegeau, iar cei care credeau că o înțelegeau – o înțelegeau greşit, SK se decide să scrie – doi ani mai târziu – o continuare la Fărâme.
Probabil în speranța că o continuare (care este de şase ori mai lungă decât Fărâmele) va fi în sfârşit auzită, memorată, că lumea va înțelege mesajul pe care a refuzat să i-l audă până atunci. Am tradus cuvântul: Efterskrift, ca epilog, deşi observasem că alți traducători au preferat expresia: Post scriptum.
Am ales acest cuvânt, oarecum mai „neaoş”, din motiv că nici SK nu foloseşte post scriptum, un latinism, ci un cuvânt danez, Efterskrift, ce poate fiind definit ca: „o observație adăugată de autor la sfârşitul unei scrieri”. Numai un ironist înrăit poate numi o carte de 500 de pagini un P.S.
Un principiu general al lui SK, reflectat deja de teza lui de magistru (scrisă în daneză – nu în latină, cum cerea programa universitară), este că limba daneză conține toate cuvintele, nuanțele, necesare pentru a exprima orice idee şi nu are nevoie să împrumute termeni străini pentru a se exprima riguros.
În caz că SK consideră că unul din termenii săi (de ex. Angest, paradox) nu redă exhaustiv nuanțele dorite de el, el redefineşte termenul şi îi conferă încărcătura suplimentară necesară. (Procedeu folosit şi de alți filozofi decât SK, chiar de Hegel.) Traducerile mele au urmat, în general şi pe cât posibil, aceelaşi principiu: ori de câte ori SK alege un termen danez, deşi ar fi putut alege la fel de bine unul străin – asemănător de expresiv – de atâtea ori alege şi prezenta traducere un termen „get-beget românesc”. De ce să fie însă (continuăm analiza titlului) acest epilog şi definitiv /afsluttende?
Explicația este oarecum mai lungă. Unul dintre motive ar putea fi că trei surori şi doi frați mai mari ai lui SK au murit înainte de a fi împlinit 34 de ani. Se pare că SK a început să creadă că nici unul dintre cei şapte copii ai familiei sale nu aveau să trăiască mai mult de 34 de ani, că toți vor muri înaintea tatălui lor. Cum SK era născut în 1813, aceasta ar fi putut fi şi ultima lui carte. (Temere neîntemeiată, el murind nu în 1846, ci „abia” în 1855.)
Un alt motiv pentru a-i numi Epilogul „definitiv” ar putea fi dorința declarată a autorului de a încheia definitiv perioada sa pseudonimă şi, în general, activitatea de scriitor, deoarece nu mai simțea nevoia să scrie şi se simțea atras de meseria de preot de țară. De ce însă un Epilog (nu doar) definitiv ci şi neştiințific/uvidenskabelig? Motivele fiind şi mai multe, va fi şi explicația ceva mai lungă. Încă de la (mai sus menționata) lucrarea de diplomă de magistru în teologie, 1841, Despre conceptul de ironie… SK a fost învinuit de experții universității, profesorii lui (Sibbern şi Madvig) pentru stilul său „neacademic şi nepotrivit unei dizertații teologice… de un aparat de concepte dezordonat, lipsit de formă şi argumentare riguroasă, care se face vinovat de afectare şi de un stil dezlânat”.
Învinuiri asemănătoare, de: inconsecvență metodică, impresionism, amestec de genuri, neştiințificitate, i-a adus lui SK şi criticul Peder Ludvig Møller, nici pe departe un admirator al lui SK. Se pare că sus-numiții critici contemporani ai lui SK s-au înscris în anale din simplul motiv că au criticat „dezordinea” autorului nostru.
În timp ce SK era de părere că secolul al XIX-lea se afla într-o criză spirituală nu atât datorită lipsei de: metode ştiințifice, de sisteme şi dezbateri dialectice în limbaj doct, cât datorită lipsei de patimă şi declinului creştinismului. SK pare deci să fi decis, conştient sau inconştient, să „schimbe porecla (de neştiințific) în renume” şi să nu se lase impresionat de critica şi standardele filozofilor, docenților, profesorilor, teologilor de meserie.
De ideea că filozofia trebuie să aibă caracter impersonal, iar adevărul nu poate fi cunoscut decât de un observator dezinteresat. SK accentuează tocmai caracterul subiectiv şi personal al oricărei filozofii. În scrierea da față SK combină, plin de patos, filozofia riguroasă, arta cuvântului, cu teologia şi ne prezintă, prin propoziții şi fraze ce poartă pecetea originalității gândirii şi limbajului său, o gândire originală, dorit nesistematică şi neaxată pe soluții concrete.
(Søren Kierkegaard: Epilog neştiintific definitiv la Fărâmele filozofice. Fragmente din prefaţa traducătorului)
