Citești din clasici — Augustin, Dostoievski ori C. S. Lewis — dar colegii mai puțin „demodați” te invită să meditezi la… o clasă de yoga. Te îmbraci decent, însă filtrele Instagram îți spun să te dezbraci insolent. Ești un om credincios, și totuși pe stradă auzi că Biblia e o carte învechită. Deschizi televizorul iar jurnalistul ateu îți turuie despre cum oamenii raționali nu pot să accepte mesajul Genezei…
Respecți valoarea sacrosanctă a vieții, însă eticheta ți s-a pus deja: „fundamentalist”, „bigot”, „sectar.” Îl mărturisești pe Hristos, dar „Netflix” și „National Geographic” afirmă că totul e un mit. Vrei să-ți păstrezi curăția trupească? Vor fi colegi care te vor descuraja cu „sfaturi medicale” pentru o timpurie emancipare sexuală.
Uneori ți se pare că România ar fi „o țară creștină.” Afirmația e înșelătoare. Ca popor, ne pierdem vlaga și ne exportăm singuri copiii, undeva departe, peste hotare. Dacă-ți trimiți pruncii la școala din vecini, și ei vor auzi predicat relativismul moral — o toleranță fără adevăr și o diversitate fără transcendență.
Ca neam, nu mai credem în legăminte sfinte. Familiile se destramă și divorțurile sunt o banalitate. Plozii cei mulți vin din afara Europei. Nu știu exact de ce, dar prin gesturi (și mai puține cuvinte) susținem c-ar fi „cool” să mori singur și nemângâiat la bătrânețe. Narcisism gerontocratic? E ciudat: vrem cariere, nu întemeiere. Practicăm, vară de vară, cultul adolescentin al distracției.
A trebuit să îmbătrânesc puțin pentru ca ignoranța, indiferența, răutățile sau înțepăturile celor din jur să nu mă atingă. Consolarea, în anii din urmă? Marile cărți, suspinul rugăciunii și micul taiafas cu prietenii „de aceeași taină.” Le mulțumesc!
