Cine suntem? Care sunt pilonii identității naționale? Cum se susține dubla apartenență a României la Occident (ca civilizație) și la Răsărit (ca spiritualitate)? Prin ce mecanisme se menține solidaritatea socială? Ce înseamnă o cultură a încrederii? Iată doar câteva din întrebările la care regimul comunist a oferit răspunsuri aberante.
Comunismul a pervertit tema identității naționale prin două operațiuni brutale și letale. Când, după 1944, cizma soldatului sovietic a pășit în conacele vechilor familii boierești, mii de cărți, manuscrise și incunabule s-au transformat în cenușă.
Barbaria totalitară a atacat celula memoriei românești. Decenii la rândul de acumulări culturale și performanța mai multor generații de medici, ingineri sau arhitecți s-au pulverizat la comanda ideologiei staliniste.
Rusificarea agresivă din anii 1948-1963 a supradimensionat dimensiunea orientală a eredității noastre culturale. Într-o țară aflată sub ocupație bolșevică, discursul pro-european era o raritate. Abundau, în schimb, traducerile din limba rusă. Apăruseră în diferite orașe atât Muzeul Lenin, cât și Casa Prieteniei Româno-Sovietice. Doctoratele și studiile la Moscova formau noua elită politică. Erau interzise cărți care evocau sursele occidentale ale identității românești iar profesori cu diplome obținute la Berlin, Viena, Paris sau Londra întăreau rândurile deținuților politici. Elita Bisericii Ortodoxe a fost hărțuită și persecutată iar Biserica greco-catolică a fost desființată.
După distrugerea elitei și la capătul rusificării forțate a României (prin forța tancului și cu amenințarea temniței), a urmat o perioadă de recuperare aberantă a patriotismului. Mai ales după 1968, național-comunismul a permis o anumită distanțare de Moscova și chiar relativa relaxare a dialogului cu Occidentul. După Tezele din iulie 1971, Nicolae Ceaușescu a condamnat explicit orice deviație cosmopolită a culturii oficiale, dând o undă verde protocronismului și cultului personalității.
Pentru ca dictatorul din Scornicești să apară drept o figură excepțională a istoriei universală, Oltenia și întreaga Românie trebuiau să fie, la rândul lor, ieșite din comun (de unde și relicva intitulată Australanthropus olteniensis). Un silogism elementar permitea, de acum, destrăbălarea naționalistă și anti-occidentală: spațiul carpato-danubiano-pontic devenea leagănul marilor civilizații. Țara era împânzită de șantiere arheologice menite să ilustreze superioritatea așezărilor geto-dacice.
Lupta de neatârnare a lui Decebal îndreptățea, metonimic, politica de independență a lui Nicolae Ceaușescu. Burebista era un înainte-mergător iar Mircea cel Mare (și niciodată Bătrân) apărea ca figură tipologică a istoriei naționale. După cum Vechiul Testament prefigurează, în chip alegoric, marile întâmplări din Noului Testament, evul mediu românesc anunța revelațiile politice ale erei socialiste.
Referințele la democrația interbelică sau la monarhia constituțională erau minime și întotdeauna acide. Minoritățile erau, la rândul lor, ostracizate. Etnicii evrei și germani se vindeau la bucată iar maghiarii puteau fi victima discriminărilor de tot soiul. Religia creștină, de asemenea, rămânea periferică în reconstrucția identității românești. Crăciunul era interzis, ca și mesajele publice de Sfintele Paștei.
Prin național-comunismul ceaușist s-a dat liber și la anti-americanism. Radio Europa Liberă (unde puteau fi ascultate și emisiuni pe teme religioase) era subiectul demonizărilor de tot soiul. Promo deveneau ținta multor atacuri ale Securității. Cântarea României și Daciada erau anexate unui discurs militant despre excepționalismul culturii autohtone (Edgar Papu, Dan Zamfirescu & co). Vulgar spus, românii erau invitați să se creadă buricul pământului. Modestia și moderația erau virtuți necunoscute de propaganda oficială.
O politică economică aberantă dubla delirul etnologic. Ceaușescu a promovat logica autarhică, de sorginte anti-capitalistă. Au slăbit importurile, în ideea că România se poate întreține exclusiv din producția internă de bunuri și mărfuri. Obsesia neatârnării a precipitat galopul plăților externe. Rezultatul? Un protecționism generator de sărăcie, beznă și foame. Într-o fază de ultimă degenerescență, paranoia ceaușistă a mai plusat la capitolul xenofobie. Spre finele anului 1989, agenturili străine erau marea sperietoare la radio-televiziunea română. Singurii români care putea striga Jos Comunismul! erau vânduți puterilor occidentale.
În perioada 1947-1989, rădăcinile adevăratului patriotism au fost retezate de două ori: mai întâi prin rusificare iar apoi prin național-comunism. Inventarea unui fals inamic extern a permis controlul deplin al populației, pe plan intern. Românii n-au mai putut răspunde cu adevărat la întrebarea: ce ne ține împreună? Privați de libertate, înstrăinați de modele autentice și lipsiți de șansa unor aspirații occidentale, românii s-au lăsat devorați de ură și frică.
Aripa neagră a stalinismului dejist sau ceaușist a instalat suspiciunea ca afect principal al unei societăți multilateral dezvoltate. Deși moștenitori ai unei triumfătoare civilizații istorice, românii se temeau unii față de alții: delațiunea, vorbirea în șoaptă sau dublul-discurs erau practici cotidiene. Gândeam una și spuneam alta. La serviciul, denunțurile informatorilor Securității se produceau în lanț.
Milioane de oameni căutau debușeul în sport, dar și acolo structurile opresive ale statului (Miliția, Armata, Securitatea) veneau să măsluiască rezultate și să aranjeze transferuri. Alți oamenii liberi căutau debușeul în lectură sau umor. Chiar și pentru o anecdotă se puteau face însă arestări, bătăi, anchete și ani buni de pușcărie (cazul Gheorghe Ursu).
Poporul devenise o simplă populație. La întrebarea ce ne mai ține împreună? – răspunsul venea pe cale oficială. Identitatea colectivă nu se formula printr-o apropriere a tradiției, ca sumă a opiniilor individuale și nici ca sinteză a dialogului generalizat. Identitatea națională exprima mai curând voința Partidului unic și monologul Secretarului General. Vizitele de lucru organizau toată grandoarea cultului personalității.
La serviciu, în școală sau acasă, comunicarea spontană se lăsa cenzurată sau inhibată. La țară, apariția CAP-urilor a distrus vechile relații de proprietate și, implicit, depozitele de memorie sapiențială (sfatul bătrânilor). În orașe, edilii au îngrămădit populația în blocuri cu balcoane și camere strâmte (numite de unii ardeleni golumbării). Formatul lor era potrivit cu statutul de prizonier într-o țară închisă. Locuința-cușcă a fost preferată caselor tradiționale, înzestrate cu cerdac, pridvor, curte sau ieșire directă la stradă. Cultura dialogului se evaporase deja.
Ingineria socială a partidului făcea controlul populației. Muncitori din Moldova erau dezrădăcinați forțat și aduși la București sau în alte centre de puternică industrializare. Scopul ultim al propagandei a rămas, până la capăt, anularea tradițiilor, anihilarea voinței individuale și distrugerea simțului comunitar. Toate, în beneficiul delirului colectivist manifestat pe stadioane de 1 mai, 23 august sau la Cenaclele Flacăra.
Regimul limitase călătoriile în străinătate doar către blocul estic. Decăderea Occidentului era prezentată în emisiuni TV intitulate tendențios: Din lumea capitalului. Versiuni standardizate ale istoriei României excludeau orice referință pozitivă la marile familii boierești sau la înalta aristocrație. Cine suntem? – era întrebarea la care se grăbeau să răspundă secția de propagandă a PCR, profesorii de socialism științific, istoricii marxiști și toți cei responsabili pentru marginalizarea, eliminarea sau îngroparea elitei interbelice: țăranii fruntași, preoți destoinici, profesorii universitari, juriști eminenți, vechi membri ai Academiei Române.
Sentimentul fricii trona peste întreaga țară. Teama se infiltrase în toate alveolele societății. Prin demonizarea clerului, a aristocrației, a burgheziei sau a țăranimii fruntașe, comunismul a săpat la temeliile încrederii de sine a națiunii române. Ideologia extremei stângi a demoralizat individul (la propriu și la figurat), a slăbit forța familiei prin expropriere, a dezrădăcinat credința, a dezbinat comunitățile prin invidia egalitară, a descurajat competiția liberă și corectă dintre oameni.
Acestea sunt hibele reconstrucției identitar-simbolice a poporului român sub Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Pentru a relansa astăzi un discurs colectiv despre stima de sine și demnitatea națională, actorii publici trebuie să cunoască mai întâi traumele trecutului stalinist, în toate ramificațiile sale.
Pe de altă parte, trebuie evitată o excesivă idealizare a Occidentului, plecând de la observația că civilizația apuseană are alte atribute în anul 2011 decât în 1945. Nihilismul european și fenomenul globalizării ne obligă la o regândire a surselor identității naționale. Destinul istoric al României va trebui asumat de pe pozițiile realismului geopolitic, cântărind riscurile și oportunitățile începutului de mileniu III.
Mihail Neamțu
