Cartea este frumos scrisă, oferindu-ne o proză pe alocuri fermecătoare. Totuși, Gabriel Liiceanu se încăpățânează să includă citate ample din autori secundari, dând lămuri oțioase (la începutul mileniului trei) despre disputele secolului IV prin invocarea unor… comentatori din veacul XVIII (cum ar fi spumosul polemist Edward Gibbon). E și cazul discuției despre Crezul de la Niceea, care nu face trimiteri lămuritoare la actele conciliare ale Bisericii sau la scrierile grecești ale prezbiterului Arie, ale lui Eusebiu al Cezareei sau ale sfântului Atanasie al Alexandriei.
Ce încredere poți oferi unor reflecții filozofice despre dogma trinitară unui autor care n-a metabolizat tensiunea dintre neoplatonism și creștinism, dar nici pletora de monografii istorice, ediții critice și ample comentarii teologice din ultimul secol (mă gândesc la erudiți de talia unor Alois Grillmeier, R.P. Hanson, Henry Chadwick, Rowan Williams, R.P. Vaggione sau John Behr)? Toate aceste copioase exegeze au fost topite magistral într-un opus de referință, îngrijit de părintele Ioan Ică Jr. și intitulat Canonul Ortodoxiei și publicat la Editura Deisis. Nici la acest volum Gabriel Liiceanu nu simte nevoia să facă vreo referință.
Dincolo însă de pedanteria obiecțiilor academice, îi reproșăm autorului altceva: faptul că n-a înțeles că, vrei, nu vrei, atunci când vorbești despre Iisus faci teologie. În cazul nostru, hristologia domnului Liiceanu are tendințe semi-ariene și nuanțe adopțianiste. Deși se consideră un modern dezvrăjit, autorul se înscrie într-o gândire veche despre relația între Dumnezeu, Logos și creație: „afirmând cu toată tăria că este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi, Isus a devenit ceea ce pretindea”. Filozoful ne sugerează, astfel, că divinitatea Mântuitorului ar fi întemeiată pe-o exemplaritate morală, fără să aibă origini în veșnicia Tatălui.
Titlul e provocator: Isus al meu. Nu discut grafia numelui Mântuitorului, care urmărește distanțarea de uzanța cultului ortodox, ci pronumele posesiv care sugerează, din start, o departajare de gloata celor care constituie comunitatea vie a credincioșilor care-L recunosc pe Hristos drept „Domn și Dumnezeu” personal, dar și ca Mire al Bisericii. Isus al meu, dar poate nu și al vostru. Gabriel Liiceanu accesează un Isus altfel — un personaj special, dezvăluit filozofului prin mecanisme hermeneutice străine „habotnicilor”, „pocăiților” sau „pupătorilor de moaște” (cum e la modă să fie numiți creștinii în lumea bună). Deși operează o fermă delimitare de plebea superstițioasă, filozoful ratează tocmai „pariul elitist”.
De ce tocmai Iisus a afirmat: „Înainte de Avraam, «Eu sunt… »” – iată un enunț de-o greutate ontologică lipsită de răspuns din partea filozofului. N-avem parte, așadar, de-o explicare a metafizicii Exodului (descoperirea lui Dumnezeu făcută lui Moise ca „Cel ce este”) și nici măcar schița unei meditații asupra luminilor începutului Creației.
În loc să dezlege misterul conversației între vechiul Israel și noul Adam, paginile cărții cedează tentației anticlericale și presiunii moralistului enervat de scăderile preoților (dar și ale creștinilor de duminică) incapabili să se ridice, vezi Doamne, la înălțimea societății (zise) civile. Intelectualul care a asistat neputincios la falimentul unor inițiative precum Grupul de Dialog Social (organizație non-profit, dar sprijinită guvernamental) denunță reușita unor organizații creștine, criticând mecanismele de supraviețuire (sub comunism) sau extindere a puterii ecleziastice (în libertate).
E ca și cum, gelos pe succesul sau anduranța istorică a Bisericii, Gabriel Liiceanu visează la completa secularizare a vieții publice și la evaporarea creștinismului confesional din piață, școală sau Universitate. (Vezi critica adusă icoanelor ori simbolurilor religioase din sălile de clasă, dar și intervenția scriitorului împotriva deschiderii bisericilor sau a împărțirii luminii pascale pe durata pandemiei.) Dar o viață pur biologică, mă întreb, e superioară interacțiunii sociale sau vieții duhovnicești? Sau claustrarea medicală e binecuvântată iar însingurarea sihaștrilor reprezintă o patologie?
Cu toții am admirat opera de ecarisaj produsă de faimosul Apel către lichele, care înfrunta obraznica menajerie politică patronată, imediat după 1989, de Ion Iliescu, Silviu Brucan și Alexandru Bârlădeanu. Ne-a încântat claritatea verbului celui care denunța urâțenia gropilor de gunoi, impostura turnătoriei, duhoarea plagiatului și alte asemenea maladii sociale. Se cuvenea, totuși, ca o carte despre Iisus să depășească limitele imanenței.
Cum? Prin recurs la transcendență. Gabriel Liiceanu are tot dreptul din lume să accepte (ori să refuze) premisa majoră a creștinismului, anume că, prin moartea și învierea lui Hristos, întruparea Cuvântului țintește restaurarea unei umanități confuze moral, coruptă ontologic și despărțită de comuniunea intim-personală cu Dumnezeu. Nu-i putem cere unui sceptic să creadă această „poveste despre om”. Avem însă toată îndreptățirea să-i solicităm filozofului să meargă pe marile bulevarde ale teologiei, înainte să-i nege dreptul la cetate ori să-i conteste însăși rațiunea ei de-a fi.
De ce? Pentru că Hristos a împărțit lumea și timpul în două. Pe tot globul pământesc, anii și zilele se măsoară plecând de la nașterea Pruncului Mariei în ieslea din Betleem. Cuvintele Evangheliei produc zilnic mii de convertiți. Volume tipărite de chiar editura Humanitas – de la Biblia tradusă din ebraică până la Filocalia părintelui Stăniloae sau eseurile lui C.S. Lewis – au trezit în atâtea suflete setea de adevăr. Milioane de vieți au fost profund schimbate de Iisus, Cel pe care filozoful român vrea să ni-L prezinte acum din perspectiva tolstoiană a scriitorului rebel, neîmpăcat, dar mai ales lipsit de frați și de surori. Isus al meu putea inaugura un nou registru existențial și discurs narativ: metanoia.
Pentru orice creștin, e decisivă conștiința că și tu faci parte din colecția de neisprăviri, inconsecvențe, ipocrizii, trădări și micimi sufletești ale lumii, că și tu ai alimentat nestatornicia de caracter, șovăiala morală, confuzia spirituală, suferința copiilor, tristețea bunicilor și înstrăinarea dintre părinți, frivolitatea sau decadența, zgârcenia și meschinăria, pofta și lăcomia, gâlceava din trafic, violența verbală și ura colectivă: pe scurt, prostia infinită a rasei umane.
Autorul concede faptul că Biblia este sursa imaginației morale pentru civilizația occidentală și că lectura textului sacru trebuie asemuită unei hermeneutici a operei de artă. Dar dacă într-un muzeu nu poți păși murdar pe pantofi, oare poți înțelege Scriptura fără un prealabil proces de purificare interioară? Și dacă zgomotul străzii sau larma orașului trebuie să se stingă înaintea audierii unei opere simfonice, oare ce fel de acustică ar trebui să dobândească sufletul omenesc pentru a auzi, așa cum se cuvine, vocea lui Dumnezeu? Care e locul privilegiat pentru tălmăcirea Cuvântului?
Iisus credea că-n Templu se cuvenea să-i tâlcuiască pe profeți, ceea ce a și făcut, spre uimirea cărturarilor și a fariseilor. Pentru a tâlcui pildele Mântuitorului, profesorul Liiceanu preferă orice loc de găzduire, mai puțin spațiul liturgic, biserica, chilia monahală sau casa parohială. Dacă ochii lui Cleopa și Luca s-au deschis abia după ce-au mâncat cina euharistică alături de Hristos, privirea filozofului conversează imaginar cu Iisus, fără să-L recunoască public drept Mesia. Drumul către Păltiniș n-a coincis, pesemne, cu drumul spre Emaus (și nici către Damasc)…
Isus al meu ne propune un creștinism liberal, îndulcit, poate chiar diabetic, golit așadar de rigori ascetice, gesturi cultice și coerență doctrinară. Dogmele sunt socotite a fi niște cărămizi grele pentru un edificiu inutil, ba chiar periculos: teologia sistematică. Gabriel Liiceanu ne spune că este perfect legitim ca filozofii să dezvolte scheme de gândire totalizantă – de la platonism, aristotelism și stoicism până la materialism, utilitarism, nihilism sau relativism –, dar că oamenii Bisericii trebuie să se țină departe de actul gândirii. Rațiunea și credința, pesemne, chiar n-ar trebui să converseze.
Dar dacă Crezul de la Niceea (325) sau formula hristologică ratificată la Calcedon (431) au reprezentat încercarea sinceră a creștinilor de-a răspunde la întrebarea: „cine spuneți voi că sunt Eu?” (Matei 16,15). E posibil, oare, ca obsesia definițiilor doctrinare (marcate de limbajul apofatic) să fi exprimat căutarea adevărul revelației biblice, iar nu consolidarea unor relații de putere între o minoritate și o majoritate religioasă (așa cum ne-ar spune discipolii lui Michel Foucault)?
Va urma…
