E incontestabil faptul că, secole la rândul, au existat războaie confesionale și că modernitatea iluministă a căutat să rezolve politic problema conflictelor teologice din sânul creștinismului european. Nu-i mai puțin adevărat că, prin „moartea lui Dumnezeu” (consemnată formal de Friedrich Nietzsche în Die fröhliche Wissenschaft, 1882), modernitatea occidentală a inaugurat era ideologiilor colectiviste criminale, pentru care nu preoții sau episcopii lui Hristos, ci filozofii seculari erau direct responsabili (lista tiranofililor îi include pe Karl Marx, Vladimir Ilici Lenin, Theodor Adorno, Antonio Gramsci sau Jean-Paul Sartre, dar și pe Martin Heidegger, vinovat de un antisemitism oblic, recent scos la iveală de controversatele Caiete negre). Dezgustat de păcatele „popimii”, Gabriel Liiceanu n-are timp să lămurească turpitudinea universitarilor din secolul XX, chemați să edifice moral și să lumineze „științific” mințile tinerelor generații.
Dacă geniul stilistic al lui Emil Cioran s-a hrănit toată viața cu lecturi din operele misticilor occidentali, filozoful limitei n-a simțit c-ar fi important să judece adevărul Evangheliei prin prisma adâncimii gândului celor care L-au ascultat și urmat, din creștet până-n talpă, pe Iisus Hristos. De aici și raportarea rece a filozofului față de Sfinții Părinți, cărora le impută producția de „elucubrații dogmatice.” Poți însă judeca seva și trăinicia unui copac fără să-i admiri roadele zemoase? Înțelegi frumusețea miraculoasă a florilor dacă nu le-ai adulmecat parfumul?
Când îi vorbești unui alpinist despre munți, el se va gândit imediat la vârfurile pe care le-a cucerit sau le-a zărit. Când îi propui unui om deștept să înțeleagă creștinismul, el se va raporta la piscurile gândirii teologice: Pavel, Origen, Irineu din Lyon, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Evagrie Ponticul, Augustin din Hippona, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul, Dante, Toma din Aquino, Grigorie Palama, Martin Luther, Blaise Pascal, John Wesley, Kierkegaard sau Dostoievski. Isus al meu nu dialoghează cu un Iisus al lor și omite chiar episoade cruciale din Evanghelii. Pentru Gabriel Liiceanu, scriitorii epocii patristice doar „bat câmpii”.
Dar dacă i-am reproșa filozofului exact același lucru? El ne spune că Jean Calvin „îi teroriza pe genovezi”, când teologul Reformei a trăit, de fapt, în Geneva helveților. Aflăm că „trupul Iisus n-a luptat cu păcatele,” când ispitirile din pustie sau episodul din Grădina Ghețimani evocă suprema încordare a Duhului osârduitor împotriva cărnii slăbănogite. El ne mai spune că actorii Vechiului Testament se temeau de Dumnezeu, fără să-i poarte dragoste. „Doar Moise îl iubea pe Iahve”, afirmă Gabriel Liiceanu. Dar nu ne îndeamnă, oare, regele David: „iubiți pe Domnul toți cuvioșii Lui?” (Psalmul 30, 25) Nu cumva, dincolo de Cântarea Cântărilor, imaginile erosului nupțial abundă în textele unor profeți ca Osea, Isaia, Ieremia sau Ezechiel? Poate că scriitorul român s-a aventurat speculativ pe un teren prea puțin familiar. Plimbările domniei sale n-au fost printre rafturile de biblistică sau literatură patristică ale Universităților europene.
Îi poți pretinde unui laic să citească (ori măcar să răsfoiască) mai atent Sfânta Scriptură? Îi poți cere să consulte lucrările unor autori precum Gerd Theissen, N.T. Wright, Timothy Keller, Richard A. Horsley atunci când scrie despre Iisus? Poate că nu, dar atunci rezultatul nu trebuie să ne mire: Gabriel Liiceanu oferă o abordare istorică aproximativă a creștinismului și un tratament filozofic vag figurii lui Iisus. Când vrea să-L restituie epocii, autorul îl descrie pe Hristos ca pe un „pitic tuciuriu” și „etnic palestinian” — o denumire improprie, dacă ne gândim că pruncul Sfânt s-a născut în „orașul lui David” (Betleem) din „provincia Iudaea” și a copilărit, dincolo de ținutul Samariei, în Galilea.
În sfârșit, întreg discursul autorului ignoră faptul c-a existat în cultura noastră o pleiadă de scriitori care au meditat îndelung asupra misterului cristic, de la Eminescu, Arghezi, Vasile Voiculescu, Dumitru Cornilescu sau Gala Galaction până la Bartolomeu Anania, pr. Dumitru Stăniloae, Andrei Scrima, Ioan Alexandru, pr. Vasile Mihoc, Teodor Baconschi, pr. Stelian Tofană, pr. Constantin Coman sau, mai ales, neobositul diacon Ioan I. Ică Jr… Or fi și ei niște „contorsioniști” îndrăgostiți de „paralogisme.” Sunt invocați, în schimb, Alexandru Dragomir, Martin Buber, Thomas Jefferson sauRené Guénon.
Profesorul Liiceanu citează Biblia, dar nu-și pune întrebarea cum anume a aterizat Sfânta Scriptură în brațele domniei sale. Dacă n-a căzut cumva din cer, precum Coranul într-o viziune islamică, atunci Noul Testament reprezintătravaliul celor care, așteptând a doua venire a Mântuitorului, s-au gândit să-i tezaurizeze cuvintele, ferindu-le de eroziunea memoriei și punându-le în circulație pe rețeaua comunitară a Bisericii primare. Înainte chiar de a-i citi parabolele, au existat personaje providențiale, precum Saul din Tarsus, care L-au întâlnit pe Iisus într-o experiență a vederii nemijlocite. Așa a apărut confruntarea dintre particularismul religiei mozaice și universalismul creștinismului apostolic.
Isus al meu nu răspunde, metafizic iar nu juridic, de ce a fost răstignit Domnul pe dealul Căpățânii și nici dacă ar merita să-ți dăruiești întreagă viață propovăduirii acestei Bunei Vestiri. S-ar fi rupt vreodată elitele Imperiului Roman de miere, huzur și plăceri în absența unei depline încredințări în adevărul cuvintelor lui Hristos? Oare s-ar fi botezat întreaga Mediterană, în timpul persecuțiilor romane, dacă apostolii ar fi prezentat lumii eroul unei fabule, „un super-geniu al bunătății”, un Iisus asemuit statuilor eline?
Gabriel Liiceanu se îndoiește de existența mormântului gol și, din nou, are tot dreptul s-o facă. Ceea ce nu pare să înțeleagă filozoful este că-n absența evenimentului istoric al Învierii („căruia îi lipsește referentul real”), creștinismul devine pură mitologie. De ce să adopți sărăcia franciscană (precum Maica Tereza din Calcutta), de ce să lupți pentru abolirea sclaviei (precum William Wilberforce) și de ce să alegi o viață de înfrânare (precum starețul Zosima din Frații Karamazov), când temelia creștinismului e doar o fabulă? Și dacă luxul curiei romane era justificat de-o insidioasă necredință a papilor renascentiști în mărturia Evangheliei care ne spune tocmai că El, Iisus din Nazaret, este Hristosul?
Înainte de pătimirea pe Cruce, Mântuitorul a pus o întrebare ucenicilor Săi: „cine ziceți voi că sunt Eu”? Iată interogația la care Gabriel Liiceanu nu oferă un răspuns limpede. Nașterea din Fecioară e, pentru filozof, un detaliu „kitsch.” Minunile săvârșite rămân doar niște „farduri” și „excrescențe mitice.” Isus al meu ne propune reducția religiei la credință, a metafizicii la etică, a iubirii la civilitate, a revelației mistice la artă și literatură.Nu știm dacă moralitatea obținută prin secularizarea creștinismului e compatibilă cu eutanasia, sinuciderea asistată sau practicile abortive.
N-am înțeles dacă practici spirituale precum rugăciunea și postul, recomandate și asumate de Iisus, mai au vreun rost în vremurile noastre? Și de ce spune Mântuitorul că inima (iar nu intelectul discursiv) este organul cunoașterii lui Dumnezeu? De ce a fost Iisus respins de fariseii legaliști, saducheii ritualiști, esenienii ascetici și zeloții revoluționari? A fost cu adevărat odrasla Mariei și Fiul lui Dumnezeu? E vrednică de crezare proclamarea a lui Hristos (Messiah) ca „icoană” sau „chip” al Tatălui nevăzut? „Cine ziceți voi că sunt Eu” rămâne întrebarea care marchează începutul doctrinei și al spiritualității creștine, născută din efortul onest de situare a lui Iisus între Împărăția lui Dumnezeu și împărăția lui Octavianus Augustus sau Pilat din Pont.
Dar, până la urmă, ereziile teologice, erorile istorice și minusurile bibliografice ale cărții ar conta prea puțin, dacă filozoful ar fi înțeles că viața începe acolo unde poți să spui, din toată inima, „mulțumesc.” Cui? Lui Dumnezeu și semenilor tăi. Celor care te-au învățat carte, celor care te-au făcut om cumsecade, mare, bogat și faimos. Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai norocoși și mai împliniți oameni ai culturii române din ultimul secol. Ne-am fi dorit să-l vedem împăcat și fericit. Noi toți suntem suma investițiilor de încredere pe care părinții, rudele, mentorii și prietenii le-au făcut în noi.
Cum? Oferindu-ne găzduire, hrană, sfat, povețe, timp, afecțiune sau chiar sprijin material. Este ceea ce milioane de oameni au găsit într-o biserică parohială: dragostea unor anonimi care s-au revelat, mai târziu, ca frați și surori întru Domnul. Biserica nu-i o temniță, ci doar comunitatea de iubire izvorâtă din Trupul răstignit al Celui care a dat totul pentru a putea cere totul. De aici și bucuria creștinilor care se exprimă prin zâmbet, urări cordiale, imnuri și cântece de laudă, rugăciuni și participarea la Cina Domnului, meditații adânci, ospețe cuviincioase, caritate sau filantropie. Către esența dumnezeiască a acestei vieți euharistice plină de gratitudine chiar ne-ar fi plăcut să vedem că se îndreaptă meditația filozofului dornic să aibă, și el, un Iisus al său.
Mihai Neamțu
