Parcă Mark Twain a rostit celebra vorbă de duh: „nu voi lăsa niciodată școala să interfereze cu educația mea.” Dacă un băiat sau o fată are puternice înclinații spre limbi străine, dar pedagogul nu-i oferă contextul propice dezvoltării talanților săi, tânărul va pierde ani importanți din viață.
Școala este o instituție centrală pentru descoperirea vocației copiilor, dar nu-și poate atinge obiectivele fără implicarea familiei.
Învățătorul trebuie să orienteze elevul sau studentul către materiile care slujesc nu intereselor Statului, nici societății în ansamblu, ci unei chemări unice. Învățământul vocațional, prin urmare, trebuie să dea copiilor posibilitatea de-a urma o carieră umanistă, științifică, sportivă, tehnică, artistică, antreprenorială, militară ori pastorală.
De ce studiază elevii mai multe discipline, adică trunchiul comun al materiilor, înainte de orice specializare? Pentru că numai la capătul acestei explorări asidue ei pot să-și găsească chemarea, înclinația primordială sau vocea interioară.
Ce piedici pune școala în descoperirea vocației? Mai întâi, obsesia mediilor generale. Părinții care se îngrijesc numai de mediile școlare ale odraslei greșesc fundamental. Întrebarea decisivă e alta: ce-l ține treaz noaptea pe copilul meu? Ce-i consumă întreaga atenție? Care sunt punctele tari ale personalității sale? Am vorbit oare cu profesorii despre vocația fiicei mele? Am transmis, ca mamă sau ca tată, cunoașterea tacită acumulată la capătul a sute de ore de conversații, observații și interacțiune informală cu copilul meu? Voi accepta ca birocrația guvernamentală să înlocuiască autoritatea parentală?
Când totul se învârte în jurul faimosului Bacalaureat, potențialul creativ al copilului riscă să fie îngropat. Explorările artistice sau intelectuale se vor mărgini dacă țintim doar nota de trecere la materiile impuse artificial (sau chiar ideologic) de Ministerul Educației.
Grija de-a recolta puncte exclusiv la subiectele de Bacalaureat poate sufoca pasiunea unui elev excepțional, poate, la desen tehnic, dar nu și la limba română. Terorizat să dovedească rudelor și profesorilor că iubește în egală măsură literatura și biologia, copilul se transformă, treptat, într-un roboțel fără personalitate.
O viziune etatistă, egalitaristă și nivelatoare, triumfă prin faimosul „Mediocristan” (cum îi spunea Nicholas Taleb). Ecosistemul obsedat de medii, egalitarism, conformism și înregimentare sufocă talentele excepționale, omoară gândirea critică și descurajează excelența care, prin definiție, presupune consacrarea timpurie unui domeniu exclusiv („the outliers”).
Iată de ce nu cred decât într-o pedagogie personalistă, adaptată nevoilor fiecărui copil în parte. Sarcina învățătorului e să plivească neghina indisciplinei, fără să smulgă și grâul carismei personale (Matei 13, 29).
