Declinul Imperiului Roman a fost și rămâne poate cea mai dezbătută problemă printre istorici (cel puțin printre cei europeni).
Cu siguranță chestiunea demografică a jucat un rol important în declinul imperiului și în formarea statelor succesoare germanice în mai multe provincii ale defunctului Imperiu Roman din Apus.
Tacitus în „De origine et situ Germanorum” sublinia că germanicii nu practicau prunciderea (care era o practică curentă de „planificare familială” în lumea greco-romană a imperiului clasic) și că nu erau fanii sexualizării precoce (ca să folosesc o altă sintagmă din vremea noastră).
În orice caz, diferența de dinamism demografic între triburile germanice și comunitățile din imperiu (unde, cel puțin în rândurile aristocrației, familiile avea puțini copii, atunci când îi aveau) a tras greu în balanță în momentul în care confruntarea dintre cele două forțe s-a derulat sub o nouă zodie geopolitică (odată cu activarea militară al sasanizilor în sec.III – cauză directă a părăsirii Daciei și cu apariția primului vector euroasiatic – hunii în sec. IV-V).
Îmi amintesc că am citit niște pagini foarte interesante privitoare la dimensiunea demografică a confruntării dintre romani și germanici la Alexander Demandt, un mare istoric al Antichității târzii.
După marea criză a secolului al III-lea (în contextul căreia a fost părăsită Dacia), Imperiul Roman a fost salvat de militarii latinofoni de la Dunăre (noua elita politică a Imperiului în perioada aprox. 270- aprox. 610), din rândul cărora a provenit și Constantin cel Mare, cel ce avea să influențeze cursul istoriei universale ca puțini alții prin creștinare, Sinodul de la Niceea și întemeierea unei noi capitale imperiale – Constantinopolul. Impactul social al moralei creștine, în primul rând prin condamnarea avortului, a fost una din principalele cauze ale extraordinarului boom pe care Imperiul de Răsărit l-a cunoscut în secolele IV- mijlocul sec. VI.
Din păcate, fiind încă prizonierii imaginii false despre „căderea Imperiului Roman în 476” (la urma urmă, o altă scornitură iluministă), prea puțini, chiar și printre studenții la istorie, au cunoștință de faptul că, de fapt, Imperiul din Răsărit (inclusiv provinciile dunărene, care totuși au fost mai vulnerabile la năvăliri) au trecut printr-o etapă de extrordinar dinamism demografic, economic și cultural în vremea așa-numitei Antichități târzii (sec. IV-VI).
În acest dinamism al Imperiului Roman (din Răsărit), deja majoritar elnofon, latinii din provinciile dunărene au jucat un rol esențial atât pe plan politic, cât și pe plan teologic, mai ales prin rolul de scut teologico-politic a învățăturii hristologice ortodoxe stabilite la sinodul de la Calcedon.
Din păcate, aceasta e o problemă critică dar încă prea puțin cercetată în istoriografia românească. Eu unul cel puțin nu cunosc nici un studiu românesc asupra acestei probleme fundamentale pentru dinamica Imperiului de Răsărit ci doar articole punctuale (cum ar fi cele ale lui Dan Ruscu despre revolta lui Vitalian sau despre călugării sciți, etc).
Iustinian nu a fost o apariție excepțională, ci doar o culme a unei tendințe seculare în Imperiul Roman Târziu (din Răsărit). Personal, după o perioadă de studiu destul de sistematic a problemei am ajuns la concluzia că ceea ce s-a întâmplat în comunitățile roman(ic)e și creștine de la sud de Dunăre în sec. IV-VI a fost de o importanță critică atât pentru soarta imperiului cât și pentru etnogeneaza poporului român.
După ce apare cartea la care lucrez în momentul de față (cu ajutorul lui Dumnezeu ar trebui să o termin cât de curând și să apară în 2021) sper să pun la dispoziția cititorilor o perspectivă nouă, care poate ne va ajuta să ieșim din cadrele stabilite acum mai bine de un secol de Roesler, Xenopol și chiar și Onciul, cadre epistemice care au continuat să greveze asupra istoriografiei românești până în ziua de astăzi.
Corneliu Berari
