Alexandru Mocioni – „atletul libertății”

Alexandru Mocioni, om politic, scriitor,   publicist și compozitor, a fost una dintre   personalitățile cele mai reprezentative ale     Banatului și Transilvaniei secolului al XIX-lea  care a luptat pentru recunoașterea și   afirmarea românilor din imperiul Austro-Ungar.

Născut la 4 noiembrie 1841, la Budapesta, eruditul om politic și filosof, Alexandru Mocioni este considerat a fi cel mai ilustru vlăstar al   cunoscutei familii de origine macedoromână   provenită din Moscopole și stabilită în secolul al   XVIII-lea în Ungaria și în Banat.  

 Despre doi frați proveniți din familia Mocioni  se știe că au participat la campaniile militare   creștine duse împotriva turcilor. Unul dintre cei   doi a căzut în timpul luptei de la Zenta, din anul 1697 iar celălalt, preotul Petru, duhovnic în tabăra principelui Eugeniu de Savoya, și-a pierdut viața în timpul asediului Timișoarei din anul 1716 când stăpânirea turcească a fost înlăturată și Banatul a intrat în componența imperiului Habsburgic.

Aflăm mai apoi că în anul 1747, un alt reprezentant al familiei Mocioni, anume Constantin Mocioni se stabilește în Ungaria unde va întreprinde activități negustorești ce îi vor aduce câștiguri importante.^[1] Ulterior, doi dintre fiii acestuia, Andrei și Mihai, vor împărți familia în două ramuri. Andrei Mocioni va întemeia ramura de Foen stabilindu-se în Banat, în timp ce Mihai Mocioni, va alege să rămână în Ungaria. Ambii frați vor fi înnobilați deparat de către împăratul de la  Viena și ca urmare vor ajunge să dobândească domenii  de pământ în Ungaria la Tokay și în Banat în localitățile Foeni, Căpâlnaș, Bulci, Birchiș și Vlaicovăț, această din urmă localitate găsindu-se azi în Serbia. Toți cei proveniți din familia Mocioni de Foen se vor implica în viața socială, politică și economică a localităților în care își vor duce existența și se vor comporta ca adevărați mecena pentru românii din comunitățile lor.

Alexandru Mocioni, fiu al lui Mihai și al Ecaterinei Mocioni de Foen își va petrece copilăria la Căpâlnaș alături de părinți și de fratele său, Eugen. Mama sa i-a inspirat dragostea pentru români și l-a crescut în spirit românesc și ortodox, cu respect pentru conaționalii săi români. La  fel ca și părinții săi, care făcuseră din reședința familiei de la Căpâlnaș un loc de refugiu pentru nevoiași, Alexandru Mocioni va încerca să îi ajute în diverse moduri, implicându-se îndeaproape încă de tânăr în lupta pentru afirmarea lor și pentru dobândirea de drepturi și libertăți politice. De asemenea, educația primită și însușită îl va determina să nu renunțe la confesiunea ortodoxă în schimbul dobândirii unui statut social mai bun sau a unor funcții  și privilegii de care ceilalți conaționali ai săi erau lipsiți.

Tânărul Alexandru Mocioni urmează mai întâi cursurile secundare la Budapesta, într-o școală a călugărilor piariști. Fiind o fire ageră și categorică, intră, nu de puține ori, în conflict cu profesorii săi. Tot la Pesta începe studiile juridice pe care  le va continua la Viena și le va finaliza la Graz, unde obține doctoratul în Drept.

Datorită prefacerilor de pe scena politică din imperiu, în contextul câștigării de teren a  ideii de națiune, a mișcărilor naționale și a încercărilor de afirmare a românilor. Alexandru Mocioni, intră în viața politică imediat după terminarea studiilor, în anul 1965, la vârsta de 24 de ani, când candidează – ca reprezentant al comitatului Timiș – pentru un loc în Dietă. Alegerea sa produce neplăcere oponenților săi politici, aceștia considerând că nu ar fi avut vârsta legală pentru a fi ales. Încrezător fiind în demersul său politic, el se va face repede remarcat în Dietă atât prin discursurile sale, nu de puține ori polemice, dar elaborate cu măiestrie, cât mai ales, prin atitudinea sa demnă și intransigentă cu privire la chestiunea naționalităților din imperiul Austro-Ungar, referindu-se  cu precădere la situația românilor care nu se bucurau de aceleași privilegii sau drepturi politice și juridice precum maghiarii.

În primul său discurs parlamentar, el își declară categoric naționalitatea, cea română, și își începe pledoaria afirmând că în imperiu există mai multe naționalități, nu doar cea a maghiarilor și, prin urmare, toate ar trebui reprezentate în Parlament. Își pune în practică ideile prin intermediul primului sau proiect legislativ menit să protejeze prin lege drepturile naționalităților conlocuitoare din imperiu. Pe lângă legea propusă în această primă legislatură el a mai înființat și un Club parlamentar al românilor.

Al doilea mandat parlamentar îl va dobândi în 1869, de această dată candidând din partea Lugojului. Această nouă alegere i-a permis continuarea luptei începute pentru recunoașterea drepturilor naționalităților conlocuitoare. Alexandru Mocioni a luptat împotriva adoptării legii naționalităților care îi excludea de la viața politică și publică pe români, susținând pentru încă o dată dreptul popoarelor la reprezentare politică și de a se dezvolta nestânjenit. A susținut principiul egalității între toți locuitorii imperiului și dreptul românilor de a folosi limba română. Un alt proiect legislativ susținut de el a fost acela referitor la eliminarea censului și introducerea votului universal. Activitatea sa în această legislatură s-a caracterizat prin aceeași atitudine dârză, rămânând fidel crezului său politic. 

Tocmai datorită acestei atitudini hotărâte și intransigente, el a fost denumit în 1870 de către gazeta maghiară Han drept un „un atlet al libertății” pentru modul în care a susținut în dietă cauza națională a românilor din rândul cărora provenea. Totodată, Mihai Eminescu scrie despre el cu admirație în gazeta conservatoare Timpul, lăudându-i înalta pregătire intelectuală și onorabilitate.

Alexandru Mocioni a participat și la acțiunile politice întreprinse de români în Banat precum ar fi Adunarea Națională de la Timișoara din 7 februarie 1869, când a propus înființarea unui partid național și astfel ia naștere Partidul Național Român din Banat și Ungaria, al cărui președinte devine. Drept argument pentru înființarea partidului, constituit pe principii liberale și democratice, el a afirmat că „în viața constituțională lupta pentru idei, reforme și drepturi se mijlocește prin partide politice”. Programul noului partid prevedea redobândirea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române în justiție și administrație acolo unde locuiau români, revizuirea legii naționalităților, continuarea luptei împotriva maghiarizării forțate și acordarea dreptului de vot universal.  

Ultimul mandat de parlamentar îl dobândește în anul 1872 ca reprezentat al Radnei, localitate din comitatul Arad. Dar, din cauza faptului că în această legislatură atât el cât și alți parlamentari români nu s-au mai putut pronunța în problema naționalităților, profund dezamăgit, Alexandru Mocioni renunță la mandatul de parlament și se retrage la reședința sa de la Birchiș, adoptând politica pasivismului.

Rămânând un dedicat susținător al cauzei românești, Mocioni a realizat că această cauză poate fi susținută cu inteligență,  prin cultură și prin educație. Tocmai de aceea, după părăsirea vieții politice active, Alexandru Mocioni a rămas pe deplin conectat la viața socială și culturală a comunității în care trăia. La fel ca alți reprezentanți ai familiei sale el a acordat 36 de burse de studii unor tineri români buni la învățătură pentru a putea să-și continue pregătirea academică la Viena sau la Budapesta.

De asemenea, el a finanțat și construirea de biserici ortodoxe iar în legătură cu chestiunile legate de Biserica Ortodoxă Română, Mocioni s-a pronunțat pentru despărțirea ierarhică a acesteia de cea sârbă.

Printre alte donații pe care el le-a făcut a fost aceea îndreptată către construirea liceului de la Brad sau a muzeului ASTREI din Sibiu, el numărându-se, de altfel, printre membri fondatori ai ASTREI. Tot lui i se datorează și finanțarea înființării Băncii Albina de la Sibiu.

Alexandru Mocioni se va implica și în activitatea publicistică, mai cu seamă prin înființarea ziarului Dreptatea de la Timișoara sau a ziarului Drapelul de la Lugoj, organe de presă menite să sprijine cauza românească în lupta pentru recunoașterea naționalităților nemaghiare.

Persoană tăcută, meditativă și pasionată de filosofie, Alexandru Mocioni scrie mai multe lucrări filosofice în liniștea impresionantei sale biblioteci de la Birchiș. Așa apar lucrările: Conștiința națională, Problema vieții și Religiunea și știința. Tot acolo își scria și corespondența, nu de puține ori polemică, pe care o întreținea cu anumiți intelectuali. De altfel, Alexandru Mocioni întreținea relații și cu marile personalități politice din Regatul României, precum Take Ionescu pe care l-a găzduit la Căpâlnaș. Mai mult, el fost primit în audiență chiar de către Regele Carol I pentru a discuta chestiuni cu privire la românii din Transilvania.

Pe lângă talentul de orator, filosof și scriitor, Alexandru Mocioni a fost dăruit cu talent muzical, cântând la pian de la vârsta de 10 ani, încurajat de mama sa. În camera muzicală a conacului el a compus numeroase piese și partituri muzicale, pe una dintre acestea dedicându-i-o  Reginei Elisabeta a României. De asemenea, el a mai scris și o serie de  partiturile muzicale destinate mamei și fratelui său, Eugen. Toate acestea au fost adunate în diverse lucrări muzicale precum: Cântec de leagăn, Pensées fugitives sau Caiete.

După o viață trăită cu responsabilitate și ghidată de idealuri, Alexandru Mocioni se stinge din viață la 1 aprilie 1909, în liniștea căminului de la Birchiș, fiind regretat de întreaga comunitate românească. Trupul i-a fost depus în mausoleul familiei sale de la Foeni. La înmormântarea sa, Patriarhul Miron Cristea a rostit în fața celor adunați acolo următoarele cuvinte: „Alexandru Mocioni n-a fost un rege dar a fost regele gândirii luminate și judecății înțelepte în toate treburile noastre obștești – din ultimele decenii. Vorba lui cumpătată, sfatul lui temeinic a fost în cele 4-5 decenii aproape pretutindenea hotărâtor și nu o dată am dat greș, când nu l-am ascultat….”.

Alexandru Mocioni rămâne un model al curajului și al hotărârii, punându-se pe sine în slujba dobândirii de libertăți pentru cei din jurul său. Conștientizându-și încă de tânăr rolul și datoria pe care o avea față de românii din Banat și Transilvania, el și-a îndeplinit cu demnitate și dedicare misiunea aproape apostolică față de conaționalii săi .

Sursa: Vocea Libertății