Ce este persuasiunea? Cum ajunge la inima oamenilor?
În ce fel putem folosi cuvintele pentru a mișca sufletele mici și mari ale unui auditoriu? Care sunte modelele noastre clasice pentru a deprinde oratoria și arta povestirii?
Așa cum sesiza René Pichon într-o pagină memorabilă (și, iată, cât de actuală pentru cei ce respectă marile tradiții culturale și de civilizație în timpurile moderne, păstrătorii datinilor în sens etimologic) din a sa clasică Histoire de la littérature latine: „istoria, ca şi elocvenţa, a găsit la Roma un teren foarte favorabil. Operând cu fapte precise, cerând înainte de toate claritate şi bun simţ, ea convine caracterului unui popor pozitiv. În plus, ea este în armonie cu spiritul conservator, respectuos cu trecutul şi cu tradiţiile. În fine, de vreme ce păstrează amintirea făptuirilor măreţe, se adresează celor mai nobile sentimente; cetăţeanul regăseşte aici titlurile de nobleţe ale patriei sale, marele senior le caută pe cele ale înaintaşilor lui; ea deţine pentru sine atât mândria familiei cât şi orgoliul naţional”.
Ca să înțelegem cu adevărat ce este azi neo-retorica, de ce avem nevoie de volutele și arpegiile sale minunate în viața publică, în cariera și în conversațiile private sau cum s-a dezvoltat ea vreme de aproape trei milenii, trebuie să mergem la izvoarele ei, din care aici atingem unul, cel juridic, atât de drag spiritului cumpătat și cu simțul dreptății înnăscut al Romanului.
Supravieţuirea remarcabilă a Dreptului Roman până în vremurile noastre şi consistenţa unică proprie textelor juridice de limbă latină ce marchează şi în prezent educaţia oricărui student ce se doreşte viitor legiuitor sau împărţitor al justiției ne permit să afirmăm că marca modelatoare a jurisprudenţei romane este încă vie.
Despre un specific juridic al prozei latine s-a vorbit întotdeauna, chiar stilul concis şi sincopat, lipsit de înflorituri inutile, al primelor texte întemeietoare din domeniu devenind, imediat după apariţie, exemplar şi formator pentru mai toţi scriitorii reprezentativi ai Romei și nenumărații lor urmași.
Un Dante, Petrarca, Racine, Corneille, Cervantes, Shakespeare, Goldoni, Goethe, Eminescu sunt de neînțeles în afara influenței retoricii latine care i-a modelat pe toți încă din tinerețe.
În relaţiile din sfera dreptului, romanii dovedeau aceeaşi preocupare pentru concreteţea materială şi pentru reprezentările dramatice, oricând plasabile pe o scenă deschisă, asemenea satirelor, mimilor, comediilor atellane sau versurilor fescennine, înrudite toate prin iactanţa populară a scriiturii comice şi componenta spectaculară.
O judecată, chiar în epoca ulterioară (istorică), este o mică scenetă: părţile stau în picioare, pretorul pe scaunul curul; părţile trebuie să fie de faţă, căci au de pronunţat unele formule sacramentale (certa verba, sollemnia verba) şi au de executat unele gesturi precise.
Dacă era, de pildă, vorba de vânzare de pământ, se aducea în faţa pretorului chiar ţărână din acel loc. Dacă era vorba de un sclav, şi acesta trebuia să fie de faţă; cumpărătorul punea mâna pe obiectul cumpărat (cuvântul mancipium, care exprimă modul de transferare a unei proprietăţi, este format din manus + capio = a lua cu mâna).
Importanţa juridică a deosebirii lucrurilor în res mancipi şi nec mancipi se menţine în tot dreptul roman. (…) Procedura juridică romană era deci orală, vizuală, concretă, dramatică.
Extrema concreteţe şi reglementările ideale, profund abstracte, dar atât de folositoare în viața individuală întemeiază astfel orice tip de drept ce se fundamentează pe proprietatea privată, de unde şi formidabila vitalitate a dreptului roman, ce joacă şi astăzi rolul unui veritabil „alfabet juridic” ce poate mereu oferi expresie concretă celor mai variate şi mai subtile reguli de comportament în societate și în viață.
(Va urma)
Conf. Univ. Dr. Claudiu T. Arieșan
