Avantajul cărții lui Mihai Neamțu este că poate fi începută de oriunde. Mi-am dat seama când m-am întrebat cu ce o să încep eu. Puteam să încep cu sfârșitul, cu începutul sau cu oricare dintre capitole. Într-un fel, miracolul pe care Mihai reușește să-l creeze în această carte despre dragoste și adevăr, este precum miracolul filosofiei – poate fi apucat de oriunde, nu contează de unde începi, ci contează că problemele ei te vor ajunge.
Așa încât m-am gândit să încep cu Adam, dar e prea departe. Noul Testament, deși e un reper puternic pentru dragoste, e tot prea departe. Cu filosofia modernă, cu Descartes, ar fi fost un bun început pentru că puteam să vă conving de certitudinea faptului că nu visăm. Am găsit la un moment dat un citat al fenomenologului francez Jean-Luc Marion – „francezii sunt întotdeauna buni în privința subiectului iubirii”.
Mihai îl cunoaște foarte bine pe acest filosof francez – l-a întâlnit și a fost influențat de el. Este unul dintre puținii filosofi contemporani care, când scriu despre dragoste, știu că nu știu suficient despre dragoste. Citatul lui Marion, pe care Mihai îl dă la sfârșit, este următorul: „Iubirea – nu avem conceptele pentru a o gândi, nu avem cuvintele pentru a o exprima, nu avem puterile pentru a o celebra”.
Carevasăzică, suntem în deficit – cu toții iubim, de la copilul care poate spune că își iubește mama, până la bătrânul care știe despre dragoste, dar în același timp nimeni nu știe exact despre ce e vorba acolo. Francezii au găsit o expresie: are un je-ne-sais-quoi, adică are „un nu știu ce”.
Scopul cărții lui Mihai Neamțu, și citez din el: „Dorim să cercetăm mai puțin pătimirile tinerilor îndrăgostiți, cât rostul unui fenomen saturat al conștiinței, însă tangent la sfera transcendentă”. Am luat cea mai grea frază din carte de la care să pornesc, dat fiind că eu sunt și filosof.
Trebuie să spun de la bun început că această carte se citește cu mare drag, stilul este alert, Mihai e unul dintre acei erudiți care știe să aducă la nivelul nostru, nivelul comun, cuvintele cele mai grele, dar fraza asta i-a scăpat. Asta e o frază grea.
În primul rând, ar trebui să înțelegem ce este transcendența și, cu siguranță, majoritatea dintre noi știm că transcendența este ceea ce depășește lumea aceasta. Dintr-un punct de vedere, putem spune despre Dumnezeu că este transcendent. Dar când spunem despre dragoste că este un fenomen saturat, atunci gata, nu cred că mai știți.
Și nu știți pentru că este o sintagmă din Jean-Luc Marion. Fenomen știți ce înseamnă – fenomenul este ceea ce apare. Un exemplu ar fi Ileana Cosânzeana – „la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”. Iar fenomenul saturat este acela pentru care, atunci când apare, noi nu avem suficiente concepte pentru a-l înțelege. Revenind la exemplul cu Ileana Cosânzeana: noi mai văzut și alte femei frumoase, dar când apare aleasa, ea e orbitoare.
Tot ce știam noi despre ea nu se mai potrivește cu nimic, suntem pierduți, suntem în fața acelui je-ne-sais-quoi pe care nu-l mai putem explica. Așadar, fenomenul saturat este acel fenomen care pur și simplu ne orbește, care e prea mult pentru noi.
Iar dragostea este un asemenea lucru, acel prea mult care se întâmplă și pe care Mihai îl definește într-un mod cu totul și cu totul splendid, ca fiind ceea ce ne scoate din mediocritate. Să nu credeți totuși că cine se îndrăgostește, va compune brusc „Patimile după Matei”. Nu. Dar iubirea subliniază acea unicitate personală a fiecăruia cum n-a mai făcut-o nimeni până atunci.
Deci Mihai vrea să analizeze acest fenomen al iubirii, să îl descrie. El nu e un fenomenolog, dar este teolog, astfel că pornește și de la întemeierile teologice ale iubirii, după cum ne-a spus și părintele Cătălin. Dar în același timp, ne pune în vedere și experiența iubirii, și are chiar și o intenție pedagogică – el vorbește și ca tată.
Am avut această revelație citind cartea. Într-un fel, vrea să facă și educație față de cei mai tineri. Cartea este foarte bună pentru adolescenții care nu știu ce e dragostea – și sigur nu știu, deși ei au impresia că știu. Merită să o cumpărați și să le-o faceți cadou pentru că vor avea niște surprize incredibile.
Problema iubirii este următoarea: dacă Descartes spunea că totul este îndoielnic, dacă ne îndoim de tot ceea ce cade sub simțuri, rămânem doar cu gândul că ne îndoim de toate; și îndoindu-ne, noi gândim, iar în măsura în care gândim, suntem. Cogito ergo sum. Certitudinea faptului de a fi – gândesc, deci exist. Dar la ce bun? Asta este o întrebare pe care să n-o punețidecât viciilor. Este o întrebare nimicitoare. La ce bun faptul că exist dacă nu mă iubește nimeni în afară de mine în fața oglinzii? La ce bun această existență lipsită de iubire?
Și Jean-Luc Marion, care este specialist în Descartes, spune că întrebarea fundamentală ar trebui să fie „mă iubește cineva de altundeva?”. Adică nu eu pe mine însumi, ci o iubire de la o alteritate. Răspunsul din meditațiile din „Fenomenul erosului”, care s-a tradus și la noi, este că nu, nu mă iubește pentru că nici nu merit să fiu iubit. Dacă ne uităm bine în oglindă și suntem sinceri cu noi înșine, nu prea merităm să fim iubiți. Există unii pe care Marion îi numește imbecili fericiți – lor le iese totul, toți se îndrăgostesc de ei, au un succes incredibil, nu muncesc deloc pentru asta, au moșteniri, nu se străduiesc să adune bani. Dar noi suntem oameni obișnuiți.
Noi ne străduim. Și în sinceritatea noastră părem că nu merităm de fapt să fim iubiți. Și atunci când totuși se întâmplă acest miracol, ce ne rămâne de făcut? Ne rămâne un gest sacrificial, să facem noi primul pas, să iubim noi cei dintâi, fără ca iubirea noastră să fie condiționată de răspunsul reciprocității. Este sinucigaș, recunosc. Nu mi-aș învăța copilul așa ceva. Dar se pare că și Dumnezeu parcurge același drum și El ne iubește tot fără să își condiționeze dragostea față de reciprocitatea răspunsului nostru. Dar care, ca orice reciprocitate, este o iubire împlinită.
Se numește feerie, se numește împărăția cerurilor, iar în ceea ce ne privește pe noi, se numește mult mai mult. Mihai chiar o spune la un moment dat: „noi ne primim pe noi înșine de la cel care ne iubește”. Așa suntem cu toții. Celălalt, care ne iubește, ne dă pe noi nouă înșine, ne face mai buni decât suntem fără ca el să ne dețină cu adevărat. Este un paradox uluitor al iubirii.
Mihai spune și că iubirea a intrat în epoca smartphone. Și ne dă și o referință din Martin Heidegger: „profețiile lui Martin Heidegger s-au împlinit: tehnologia a ajuns să se interpună între noi și orice experiență fundamentală a vieții”. Un lucru este cert, și anume că nu iubim cu ajutorul filtrelor fotografice pentru că iubirea nu înseamnă reducerea ei la tehnică. Avem o problemă cu iubirea – toți știm ce este și nimeni nu știe ce este.
N-avem cuvintele s-o spunem,așa că o exprimăm cu cuvinte banale. Cum să îi spui femeii „Te iubesc” după ce au spus-o atâtea miliarde de oameni? Un pic de originalitate, vă rog! Dar bărbații reușesc să mai inventeze câte ceva, mai construiesc poduri, scriu pe cer sau fiecare cu ce poate. Ideea e că noi nu avem cuvintele suficiente pentru dragoste pentru că ea este prea mult. Astfel că limbajul iubirii întâlnește limbajul misticii, acel limbaj care trebuie negat pentru a lăsa să apară o experiență care este deasupra cuvintelor.
Cum fac asta îndrăgostiții? Știți foarte bine – vă inventați nume pentru cei pe care-i iubiți, de la nume de animale mici până la nume aproape imposibile, de nici nu contează cu ce seamănă. Important este ca numele să fie cât mai alienant pentru a putea fi negat și pentru ca prin negația lui să spună acel prea mult pe care nu poți să-l spui altfel. Acesta este limbajul iubirii, este un limbaj de esență teologică, de esență apofatică, și de aceea este greu să scrii despre iubire având pretenția că o înțelegi perfect.
Iubirea este problematică, dar Mihai are câteva soluții și cred că acestea sunt importante mai ales pentru aspectul pedagogic pe care l-am menționat. El spune că iubirea nu se reduce numai la ce putem noi spune despre ea, ci trebuie să îi înțelegem complexitatea, frumusețea, responsabilitatea și de-neînțelesul ei. Iubirea pare așa fulgurantă – ca Don Juan care se îndrăgostește mereu. Și când te îndrăgostești, te angajezi într-o formă de infinit pe care Mihai îl numește „infinitul mic al legămintelor de dragoste”. Nici unul dintre noi nu iubește până mâine la ora 12 știind de azi că va face asta.
Când iubești cu adevărat, e o feerie, este împărăția cerurilor, iar asta cere eternitatea, infinitatea, absolutul și pe Dumnezeu însuși. Iubirile noastre angajează în mod necesar un infinit pe care noi oricum nu-l putem domina în vreun fel și pe care îl trădăm rapid. Mircea Eliade spunea că toți îndrăgostiții își fac rugăminți și toți și le trădează.
Cred eu că se înșală un pic, că nu toți și le trădează. Dar ideea este că această fulguranță a iubirii poate fi întemeiată – pentru ca infinitatea și eternitatea pe care noi le angajăm, fără să ne mințim pe noi înșine atunci când iubim, să fie adevărate.
Or, asta înseamnă că avem nevoie de un Dumnezeu care să certifice eternitatea iubirii noastre. Nu poți iubi cu adevărat dacă Dumnezeu este exclus din ecuația ta. Și atunci Mihai spune că iubirea, de fapt, înseamnă a deveni continuitate, adică a vorbi și a gândi pornind de la valorile perene și eterne – credință, familie, patrie.
Deci nu trebuie să decuplăm iubirea de valoare, adică să n-o decuplăm de Logos și Adevăr, pentru că altfel o ucidem. Mai degrabă, așa cum ne învață Platon în „Banchetul”, drumul ar fi de la Eros către Agape. Și prin Logos, după cum adaugă Mihai, adică Logosul de la începuturile Evangheliei după Ioan („La început era cuvântul”).
O altă soluție propusă de Mihai, și asta chiar că mi se pare interesant, ar fi faptul că iubirea trebuie să fie educată. Noi trebuie să ne educăm în calitate de iubitori. Noi nu știm în mod natural să iubim. Poate știm, dar până la un punct, căci de fiecare dată eșecurile ne confirmă că nu știam. Și atunci iubirea trebuie educată, după cum spune Mihai: „Este cea mai importantă lecție predată de vechii greci și pe care modernii se încăpățânează s-o refuze.”
Și mai încolo completează cu un alt citat: „Iubirea educată face ca stările trecătoare să fie altoite pe trunchiul valorilor perene”. Asta înseamnă că valorile perene – credința, Dumnezeu, dragostea divină – vor certifica, vor confirma și vor conferi o rezistență pe care iubirile noastre fulgurante, trecătoare și umane, pe care noi le credem eterne și infinite, nu o au.
În concluzie, cartea lui Mihai este o carte cu multe întrebări. Unele sunt retorice. Altele ajung la întrebările mari ale filosofiei. Este în același timp o pledoarie pentru înțelegerea iubirii în legătură cu Erosul, deci o iubire care este în conjuncție cu adevărul.
Este o iubire care se întemeiază și își dovedește continuitatea prin adevăr. Totodată, așa cum sunt toate cărțile lui Mihai Neamțu, este o pledoarie pentru creștinismul înțeles ca viață, virtute, bucurie, însănătoșire de patimi, optimism și lumină.
Credeam că sunt singurul expert în Jean-Luc Marion de la noi din țară, dar trebuie să recunosc că mai sunt și alții care îl iubesc și care se pricep mult mai bine decât mine să spună în cuvinte ceea ce nu se poate spune cu adevărat în cuvinte.
