Redactat sub asaltul ateismului, al nihilismului și al neo-barbariei contemporane, volumul „Exilat în România“ este o pledoarie viguroasă pentru redescoperirea centrului spiritual, cultural și politic al civilizației occidentale. În epoca cenzurii online, autorul mărturisește adevărul și reclamă libertatea, apelând la regăsirea dialogului ca virtute principală a urbanității.
Într-un ritm alert și captivant, Mihail Neamțu evocă înaintași de geniu, invitând românii de pretutindeni să-și redescopere limba, memoria și identitatea națională. Denunțând prăbușirea societăților contemporane în cinism și animalitate, autorul cheamă la redeșteptarea spirituală a poporului prin descoperirea comorilor credinței creștine.
Polemist tăios și eseist incisiv, autorul vorbește despre globalism și eroziunea sentimentului patriotic, birocrație și formele fără fond, epidemia fricii, impostura academică, derivele banului nemuncit, violența imaginii pornografice, cultura lipsei de respect pentru viață prin avort și eutanasiere, estetica îndoielnică a artei contemporane, sexualizarea copiilor, infantilismul adulților, materialismul deșănțat, distrugerea învățământului, trădarea intelectualilor, conformismul ecleziastic.
Pledând pentru redescoperirea vitalității culturale a romanilor din Europa lui Constantin cel Mare, Iustinian și Belizarie, dar și Cato sau Marc Aureliu, scriitorul își asumă critica federalismului de la Bruxelles, respingând autoritarismul Statului liberal modern și corporatismul woke, dornic mereu să impună agenda suprasexualizării deviante în locul valorilor tradiționale.
Căutând să afle cine a subminat sistematic, în ultima jumătate de veac, temelia civilizației creștine, Mihail Neamțu deplânge incultura crasă a clasei conducătoare, barbaria postmodernă, utopismul paneuropean, critical racial theory, terorismul intelectual al Stângii, sacerdoțiul mincinos al intelighenției progresiste și fantezia liberală a păcii universale.
Atunci când instituții precum Universitatea, Parlamentul, trusturile media și marile corporații propagă un mesaj ostil oamenilor de rând și Bisericii lui Hristos, atunci putem anticipa că Occidentul se află în pragul unui război civil.
Manifest pro-viață și pro-umanitate, „Exilat în România“ oferă cititorilor de orice vârstă strategii practice de rezistență morală și întărire sufletească prin cultivarea surâsului detașat și asumarea unui creștinism integral, militant și fără compromisuri.
Mihai Neamțu e un conservator incomod, atacat în haită de hienele progresismului și microcefalii ideologiilor recente. De ce trezește, oare, reacții pasionale? De deranjează? Pentru că e liber. Și-n fața cuvintelor rostite slobod, o puzderie de analfabeți se consideră îndreptățiți la defăimare, prevalându-se de o tăietură în cadru și o suprainterpretare vulgară a vorbelor sale.
Beneficiara unei prestigioase tradiții bizantine, România s-a lepădat de valorile întemeietorilor și se complace azi într-un deplorabil circ mediatic, frecventat de clienții bordelului intelectual. În absența vechilor standarde de eleganță literară și boierie a spiritului, o nouă generație a preluat din Occident, cu promptitudine și sârguință, toate inepțiile, defulările și refulările toxice ale oricărui rebut politic, jurnalistic sau artistic.
În loc să aleagă o carieră comodă printre conțopiști, Mihai Neamțu și-a asumat rolul profetului care, deși imperfect, declamă în pustie adevăruri cândva știute și recunoscute: anume că bărbatul nu poate naște și că viața are o valoare sacrosanctă. Exilat în România, autorul ne cheamă să deosebim grâul de neghină, solul fertil și pământul nisipos, albul și negrul, haznaua și câmpul cu flori.
Mihai Neamțu știe că sensurile profunde ale vieții sunt înțelese mai ușor de oamenii simpli. Harul nu se dobândește la capătul unor studii universitare despre fluiditatea identității de gen. Patriot demonizat de hoardele globaliste, fondatorul Clubului Marile Cărți nu-și dorește aplauzele unor desfrânați apăsați de nepricepere, neînțelegere, obtuzitate, incoerență, minciună și moarte sufletească. Mă doare să văd că țara-mamă se lasă și azi condusă de o cireadă de neghiobi agramați, parveniți și trădători, atrași numai de kitsch, manele, can-can sau imbecilitate. Cum să ai o patrie minunată înzestrată cu o Deltă feerică, munți falnici, plaje fine și o capitală care primăvara e pătrunsă de mirosuri de tei, iar elitele politice s-o batjocorească fără milă, s-o fure, s-o vândă, să-i alunge tineretul?
Într-un asemenea context marcat de impostură, falsitate și demisie morală, Mihai Neamțu a ales să nu tacă. El e printre foarte puținii care prezintă situația reală din Occident și Statele Unite. Într-o cascadă de conformism mediatic, Neamțu e stropul care sare și strălucește. Bravo lui pentru curajul de a fi o voce autentică, nu de corist. Pe lângă scrierea unor cărți populare și asumarea unor convingeri incomode (inclusiv susținerea Președintelui Donald Trump), omul pe care l-am întâlnit întâia oară la Tescani crește, inspiră și călăuzește astăzi o pleiadă de tineri educați în tradiția clasică. Iată de ce Diaspora îl respectă și-l cheamă mereu.
Delia Ujică, scriitoare, San Francisco
Prin anii 2008-2009, în Clujul studenției mele, atât la redacția revistei Verso, cât și pe culoarele Universității Babeș-Bolyai, circula un mit cultural: mitul Mihail Neamțu, tânărul teolog și filosof expatriat în Germania, America sau Marea Britanie, într-un pelerinaj intelectual, firește, formativ.
Era numele unui cercetător și eseist care urma și înfrunta două majore tradiții de gândire europeană – filonul iudeo-creștin și moștenirea greco-romană, cu inflexiuni moderne germane, franceze, anglo-americane (tocmai datorită acestora din urmă, profilul intelectual al acestui Mihail, primul pe care l-am cunoscut, este, cred, mai influențat de spiritul nordic decât de cel meridional, iar temperamentul care a rezultat, mai mult germanic și saxon, deci activ și social, decât grec sau oriental, așadar contemplativ și recluziv).
Pentru mulți din generația mea, intelectualul Mihail Neamțu a fost un ideal de eu academic, format prin întâlnirile cu maeștrii școlii de la Tescani, la rândul ei urcând spre Păltiniș, dar nu fără relații subterane (sau conexiuni supralunare) cu Rohia, Antim ori Essex.Personal, l-am zărit doar în trecere și, dincolo de masca socială, am regăsit ideile și enunțurile afirmate apăsat în studiile internaționale sau în cărțile deja publicate la edituri locale (Anastasia, Curtea Veche, Polirom și altele).
Inițial, în aparențele lui Mihail Neamțu poți identifica un zâmbet grațios și o volubilitate curtenitoare; în realitate, ele sunt ademeniri către universul mental, temperamental și axiologic al unui luptător (nu rareori incomod) care a luat în mână sabia acelui arhanghel al cărui nume îl poartă, pentru a-și apăra și afirma valorile (de aceea, poate, privit atent, zâmbetul lui descoperă – la propriu și la figurat – incisivii ascuțiți ai unui chip combativ). Expunerea solară și stilul agonal – sinteză rară de reflecție și război (cu blazonul „arme și litere“), iată profilul paradoxal al personalității și al scriiturii lui Mihail Neamțu, care, din pragmatism și idealism (nu străine de „mesianismul“ Părinților fondatori ai Americii, pe care îi evocă frecvent), își caută patria Cuvântului prea mult în patria numelui.
„Exilat în România“, Mihail Neamțu va sfârși fie prin a ne contagia pe toți cu sentimentul alienării în vatra Balcanilor, fie prin a contribui la resemnificarea, recuperarea și restaurarea acestui acasă.
Mihail Neamțu are o stilistică barocă – într-un sens descriptiv, nu peiorativ (și mă pronunț ca istoric al artei). Cred că pe autorul nostru îl ispitește frazarea bogată a autorilor din veacul al XVI-lea și începutul de secol XVII, cu toate liniile curbe, digresiunile reflexive, parabolele și hiperbolele care sunt, formal și spiritual, specifice sensibilității baroce.
Mihail Neamțu este, de la distanță, un admirator secret și continuator al lui Baltasar Gracián, iezuitul pentru care perfecțiunile divinității se reflectă în splendorile creației.
Există o suprafață dinamică a scriiturii sale politice plină de valuri sau vârtejuri, tulbure și tulburătoare, sub care găsim colecția de valori biblice sau patristice, pe care Mihail Neamțu n-a încetat să le prețuiască.
Psihanaliza face distincția dintre „eul ideal“ și un „ideal al eului“. Eul ideal reprezintă o proiecție securizantă a sinelui – așadar un Mihail Neamțu prins în bătăliile cetății. Pe de altă parte, autorul își caută mai departe idealul prin cercetarea discretă, uneori melancolică, alteori bucolică, a Ortodoxiei: sinteză între Golgotha, Niculițel și Niceea.
Pământurile martirilor dobrogeni îl răscolesc la fel de mult ca și irizările filocalice din Muntele Athos. Dezamăgit uneori de românismul folcloric, ca și de ceea ce André Scrima numea prin „monahism forestier“, autorul nu a eludat calea romană, deopotrivă occidentală și răsăriteană.
Eu îl văd pe Mihail Neamțu – filosof, teolog și eseist – evoluând, ezitând și desăvârșindu-se între eul său ideal (securizat, deci ofensiv) și idealul său de eu (proiectat la distanță, pe interior și în sus, contemplativ), pendulând între bibliotecă și cetate, între naos și tribună.
Luigi Bambulea
Cunoscând gândul autorului, știu că «Exilat în România» transmite ideea creștină de peregrinare spirituală și surghiun metafizic. Pentru toți cei îndrăgostiți de Ierusalimul ceresc, zbaterile lumești își găsesc consolarea doar în veșnicie. Aici, pe pământ, noi n-avem cetate stătătoare, ci ne-am trezit exilați din Paradis prin neascultare. Prin ciocnirea dintre istorie și geografie, noi ne ducem povara existenței fie într-o patrie, fie într-alta. Ce contează, cu adevărat, este doar Împărăția singurului Rege: Iisus Hristos. Iată un mesaj central al cărții.
Citind textele cizelate ale prietenului Mihai Neamțu, am făcut – dincolo de periplul intelectual revigorant – un exercițiu de terapie lingvistică. Avem gazetari buni prin România, dar și zemuri acre, asemănătoare murăturilor duse la hibernare. Mihai Neamțu a găsit secretul textelor neperisabile. Ochiul pios nu va descoperi nimic flagrant (în afară poate de un anumit naturalism brutal în textul despre Michael Jackson), ci mai degrabă o puzderie de teme actuale și nemuritoare.
Mărturisesc faptul c-am avut un puseu de nostalgie atunci când am parcurs unele capitole de tip Bildungsroman. Aparțin și eu generației irosite prin colocviile inutile finanțate de George Soros și alte organizații cu agendă secularistă. Am rătăcit îndeajuns și puteam să mă pierd. Întâlnirea care mi-a marcat destinul intelectual s-a petrecut la München, atunci când un mai tânăr prieten mi-a pus întrebări teologice și mi-a prezentat învățături duhovnicești necunoscute mie și universitarilor lângă care am ales, până atunci, să ucenicesc.
Poate aș fi ajuns eu însumi un zelos progresist dacă Pronia cerească nu mi-ar fi scos în cale interogațiile profunde și răspunsurile vii, pline de har, ale creștinismului răsăritean.
Mă bucură, deci, epilogul-manifest al cărții, în care citesc un răspuns la chemarea de a fi lucrător în ogorul Domnului. Mihai Neamțu este, fără tăgadă, unul dintre cei mai harnici și mai articulați apostoli și apologeți neînregimentați în sutană pe care Biserica luptătoare îi are în acest ceas istoric mincinos și sângeros.
Cornel Berari, istoric
