„Nu mă miram că taina nelegiuirilor se învîrtea în jurul bibliotecii. Pentru aceşti oameni devotaţi scripturilor, biblioteca era în acelaşi timp Ierusalimul ceresc şi o lume subpămînteană la graniţa dintre pămîntul necunoscut şi tărîmul infernului.
Ei erau dominaţi de bibliotecă, de făgăduinţele ei şi de opreliştile ei. Trăiau cu ea, pentru ea şi poate împotriva ei, trăgînd cu păcat nădejdea ca într-o zi să-i rupă toate peceţile tainelor.
De ce să nu fi vrut să înfrunte moartea, pentru a-şi satisface o curiozitate a minţii lor, sau să ucidă pentru a împiedica pe cineva să se apropie de un secret de-al lor păstrat cu sfinţenie?
Cu totul altfel era călugărul scrib închipuit de sfântul nostru fondator, în stare să copieze fără să înţeleagă, lăsându-se cu totul în puterea vrerii lui Dumnezeu, scriind pentru că se ruga şi rugându-se pentru că scria.
De ce nu mai era aşa ? Oh, desigur, nu numai aceasta era decăderea ordinului nostru! Devenise prea puternic, abaţii săi se luau la întrecere cu regii, nu aveam oare în Abbone exemplul unui monarh, care cu gest de monarh încerca să facă ordine în nelegiuirile dintre monarhi ?
Însăşi ştiinţa pe care abaţiile o acumulaseră era acum folosită ca marfă de schimb, motiv de fală, prilej de îngâmfare şi de glorie; aşa cum cavalerii mânuiau cu trufie armuri şi stindarde, abaţii noştri mânuiau codice împodobite cu miniaturi… Şi cu atât mai mult (ce sminteală!) cu cât mănăstirile noastre pierduseră acum şi coroana înţelepciunii, când şcolile episcopale, breslele urbane, universităţile înţelegeau cărţile poate mai mult şi mai bine decât noi.
Filozofia epocii Noului Testament, invitat Părintele Cătălin Varga
Abaţia în care mă aflam era, probabil, ultima care se putea lăuda cu un primat în producerea şi reproducerea înţelepciunii scrise. Dar poate că tocmai din această pricină călugării săi nu se mai mulţumeau doar cu sfînta operă a copiatului, voiau să creeze şi ei noi complemente ale naturii, împinşi de lăcomia pentru lucruri noi.
Şi nu îşi dădeau seama, cu mintea împâclită în momentul acela (şi o ştiu bine azi, cînd sînt gîrbov de ani şi de experienţă), că, făcînd astfel, ei înlesneau însăşi Prăbuşirea magnificenţei lor. Pentru că, dacă acea nouă Ştiinţă pe care voiau s-o producă se reflecta liber în afara zidurilor acelora, nimic n-ar mai fi putut deosebi locul acela sfînt de o şcoală episcopală sau de o universitate orăşenească.
Rămînînd ascunsă, în schimb, ea îşi păstra prestigiul şi forţa, nu era coruptă de dispută, de trufia quolibetală, care vrea să treacă prin sita lui sic et non orice mister şi orice măreţie.
Iată, mi-am spus, pricinile tăcerii şi ale întunericului care înconjoară biblioteca; ea este păstrătoare de ştiinţă, dar poate menţine această ştiinţă neatinsă doar dacă o împiedică să ajungă la oricine, ba chiar şi la călugării ei.
Ştiinţa nu este ca moneda, care rămîne fiziceşte întreagă chiar dacă trece prin vămile cele mai infame ; ea e mai degrabă ca un veşmînt foarte frumos care se prăpădeşte prin folosinţă şi prin înfăţişare prea repetată. Oare nu este tot aşa şi cartea însăşi, ale cărei pagini se sfîşie, cernelurile şi aurul de pe ea se întunecă dacă o ating prea multe mîini?
Iată, îl vedeam aproape de mine pe Pacifico din Tivoli care răsfoia un volum străvechi, ale cărui foi aproape că se lipiseră una de alta din cauza umezelii. îşi înmuia arătătorul şi policarul în gură ca să poată da paginile cărţii pe care o citea, şi la fiecare atingere a salivei sale paginile acelea îşi pierdeau din vigoare; deschizîndu- le, însemna să le îndoaie, să le dea pradă necruţătoarei lucrări a aerului şi a prafului, care aveau să roadă vinele delicate pe care pergamentul şi le încorda, aveau să facă să apară noi pete de mucegai acolo unde saliva înmuiase, dar şi vlăguise colţul paginii.
Aşa cum prea multă dulcoare îl moleşeşte pe luptător şi-l înţepeneşte, această prea multă iubire posesivă şi nesăţioasă avea să predispună cartea la boala menită s-o omoare. Ce era de făcut, deci ? Să nu se mai citească, să se păstreze doar cărţile? Erau îndreptăţite temerile mele ?
Biblioteca nu putea fi ameninţată de nici o forţă pămîntească, deci era un lucru viu… Dar dacă era viu, de ce nu trebuia să se deschidă ca să înfrunte primejdia cunoaşterii?
M-am simţit răvăşit şi cuprins de teamă în gîndurile mele Poate ca ele nu se potriveau unui novice, care trebuia doar să urmeze cu sfinţenie şi umilinţă regula, pentru toţi anii care aveau sa vină – lucru pe care l-am făcut după asta,’fără să-mi pun alte întrebări, în timp ce în jurul meu lumea se scufunda tot mai mult într-o furtună de sînge şi de nebunie.”
Umberto Eco – „Numele Trandafirului”
