Educația, în cetate, a constituit un factor istoric cheie în reușita dezvoltării unei comunități. Istoricul francez H.I. Marrou spune că educația, bazată pe un sistem coerent și determinat, începe odată cu epoca lumii antice mediteraneene.
Forma ei definitivă și pe deplin dezvoltată a atins-o la o dată relativ târzie, grație contribuției celor doi mari pedagogi: Platon (348) și Isokrates (338). Aceștia au sistematizat tehnica comunitară prin care societatea își educatânăra generație în valorile perene și în legile ce caracterizează propria civilizație.
În spatele conceptului de paideia există o întreagă cultură și civilizație greco-romană, idealul educativ și formele lui de realizare variind de-a lungul istoriei. Sensul principal al termenului paideia, în lumea antică, viza instruirea copiilor, care avea o coordonată duală: învățarea și deprinderea lucrurilor utile și pragmatice; îndrumarea morală, îndemnul, sancțiunea etc.
Ulterior, paideia va ajunge să desemneze instrucția intelectuală în general (cultura în sine) atât umanistă, cât și științifică, aceasta deoarece anticii nu le separau. Statul antic punea un accent deosebit pe educație, se considera că este de competența și răspunderea autorităților civile să asigure dreptul fiecărui ins, provenit dintr-o familie respectabilă, la educație. În felul acesta, copilul era modelat spre a deveni un bun cetățean al polis-ului, înzestrat cu virtutea echilibrului moral, cu înțelepciune practică și teoretică.
Sintetizând, putem spune că educația romană avea ca specific studiul asiduu al dreptului, spre deosebire de cea greacă (accentul cădea aici pe oratorie și filozofie). Educația creștină de mai târziu, vine să completeze, la nivel de duh, ceea ce deja s-a cimentat în dimensiune etică și civică, magistrul devenit creștin, înglobând în sinea lui o paradigmă de gândire totală.
Așa este cazul magistrului Augustin, prin inserțiile anamnetice de viață personală, suntem introduși în intimitatea universului profesorului de retorică, un magistru care nu are intenția să renunțe definitiv la virtuțile vechii eruditio classica. În persoana lui, coexistând armonios atât omul de cultură, cât și subiectul proaspăt convertit. Așadar, pentru gândirea antică, educația (religioasă)este fundamentul societății și-al vieții citadine cotidiene.
Relația dascăl-ucenic, în ecuația așezării ei pe-un teren stabil, a frământat mințile anticilor, macerația aceasta interioară dând naștere la câteva reflecții nemuritoare. Acestea au însumat forța motrice determinantă în evoluția spirituală a binomului magistru-discipol. O astfel de reflecție este, de exemplu, cea a strălucitului stoic Seneca.
Acesta, adresându-se către Luciliu, se întreba retoric dacă un înțelept poate fi de folos unui alt înțelept. Deși contemporanii săi se uitau probabil cu mefiență și dispreț la un astfel de silogism, totuși întrebarea rămâne în suspensie: Un magistru virtuos îi va fi de folos ucenicului virtuos? Cum?…
În primul rând, un dascăl virtuos îi va da ucenicului imboldul diferitelor prilejuri de acțiuni morale. Omul virtuos îi va fi de folos celui virtuos. Este imperios necesar ca ambii subiecți să fie sănătoși la suflet, pentru ca primul să poată deveni un altar al celebrării cumpătării, iar celălalt să fie un lut potrivit și maleabil în mâna celui ce dorește să-l șlefuiască.
Decantarea spiritului reclamă astfel de exigențe. Ucenicul, lăsat pe mâna unui astfel de maestru, ar putea astfel să-și realizeze rolul, pariul cu sine însuși ar fi câștigat. Magistrul, beneficiind de astfel de ucenici deschiși sufletește spre infinit, se va putea menține cu abnegație în zona sa de confort, în starea lui de spirit peren. Renumitul filozof al educației, Olivier Reboul, afirma, pe bună dreptate, că nu există educație fără valori; Aristotel, în etica sa, spunea că dreptatea este virtutea perfectă, ea punctând ambele extremități ale sinelui, ocupând, în final, buna măsură a mijlocului ființial.
A educa înseamnă, potrivit gândirii antice, a șlefui materialul brut spre a deveni o operă de artă. Valoarea sufletească, nu dimensiunea cunoștințelor, este valuta care merită tot efortul, întreg sacrificiul. Aportul sufletesc se realizează din ambele părți (atât dinspre magistru înspre ucenic, cât și viceversa), într-o progresie sinusoidală asemănătoare economiei de câștig a lui JohnForbes Nash.
În al doilea rând, un profesor model îi va înfățișa ucenicului său unele cugetări de-ale lui și-i va împărtăși constant noile descoperiri euristice. Un cercetător sincer cu el însuși, dar și cu cei din jurul său, va ști, lipsit de emfază și redundanță, că tot timpul va mai rămâne ceva de învățat, nu doar în cazul discipolului, ci și în cazul său propriu, punctul de arierplan spre care mintea lor ludică, dar onestă, să-și ia zborul.
Periplul spre asumarea dictonului socratic (“știu că nu știu nimic”) va fi astfel asigurat.În felul acesta, magistrul devine, după cum sublinia George Steiner, un maîtres à penser, un produs spiritual și cultural, născut în sânul ghildelor și universităților medievale. Deși astăzi, expresia “maestru al gândirii” este una demonetizată, care nu a prins omului postmodern, ea își are greutatea ei istorică: din Antichitatea târzie și până astăzi, apelativul Maître e omniprezent, deși și-a mai pierdut din strălucire.
În fadul nostru cotidian, dominat de platitudine și stereotipie, ni se pare că știm totul, dar în realitate nu cunoaștem nimic. Ni se pare că ne sustragem clișeelor, dar ele ne devorează cu forța atomică a unei găuri negre. Pe bună dreptate s-ar putea zice că transparența informațională a atins cote unice: suntem mutilați de atâta lumină a “cunoașterii”, asfixiați de atâtea breaking-news, eliberați de povara sisifică a dubiilor, a criptărilor indescifrabile, a secretelor ezoterice.
Cu alte cuvinte, știm totul. Eu unul mă declar cu atât mai neștiutor ca niciodată, cu cât observ indivizi în preajma mea, care sunt gata să-mi explice orice. Am ajuns să mă tem de specialiștii de serviciu mai mult decât mă temeam, în copilărie, de strigoi. Când aud pe cineva spunând: “Lasă că îți explic eu cum stă treaba”, mă trec niște fiori reci pe șina spinării. Sângele îmi îngheață în venele caduce.
Pot, fără îndoială, să am unele convingeri ale mele, izvorâte din subterana unor tatonări sistematice ale inefabilului, dar să le postez ca dogme ar însemna că anii uceniciei mele s-au scurs în zadar, efectiv aș friza absurdul. Un astfel de avatar îmi e străin precum pironul mușcând cu jind din carnea tremurândă. Magistrul, cu tâmplele oneste, îl va învăța pe ucenic să tatoneze timid, într-o direcție sau alta, el însuși înțelegând că certitudini nu poate să (mai) aibă, cu atât mai mult discipolul.
O astfel de relație mutuală, transparentă spre progres, va simți în porii ei, instalându-se confortabil, nebuloasele cetățeanului turmentat. Personajele de dialog platonician ar fi mai mult decât străine pentru aceștia doi, stâlpii opuși de teoremă s-ar nărui sub forța imploziei unei apropieri mai mult decât rodnice în câmpul cunoașterii obiective.
În al treilea rând, un dascăl conștiincios va ști să fie desăvârșit c-un meșter, începător c-un ucenic. Străin anacronismului, dascălul va sonda adâncurile discipolului, înțelegând structura eșafodajului și locul prielnic al așezării pietrei unghiulare.Mai întâi, își va învăța studentul să disprețuiască plăcerile și gloria de moment, abia apoi îl va introduce în tainele descifrării sofismelor, distingerii ambiguităților, pătrunderii obscurităților și analizării dialecticilor.
Mânat de aceste sentimente, Seneca afirma cu tărie: “Acum învață-mă ceea ce îmi este necesar”…Spiritul discipolului, cultivat astfel, nu se va făli niciodată cu învățătura acumulată și nici nu va prelua, ca un papagal, marile idei fără a le analiza critic mai întâi. El nu își va umple niciodată stomacul cu hrană nemistuită, ci ea se va preface în propria lui substanță.
Cu un astfel de ucenic, bine clădit pe interior, nu se va împlini niciodată butada lui Cicero: “Învățase bine arta de a vorbi altora, nu știa însă să vorbească cu el însuși”, ci el va fi mereu la adăpostul axiomei.Preluarea unor învățături din câmpul larg al cunoașterii euristice, fără completarea actului în sine prin aportul noetic individual, riscă să producă o educație plină de sincope. Nu la voia întâmplării afirma Euripide următoarele: “Îl urăsc pe meșterul care nu e priceput și pentru el”.
Pericolul înmulțirii unor analfabeți funcționali ai sistemului este tot mai mare. Găștile oligofrenilor, cocoțate în vârful puterii sociale, își promovează tot mai mult latrinele, cu impertinența și mojicia de riguoare. Adevărații dascăli nu pot rămâne indiferenți față de un astfel de spectacol grotesc, scatologic, al destrămării ființei.
Cursurile și seminariile predate de un astfel de magistru se vor consuma în sfera șlefuirii minții tuturor actanților, reliefării unei temeinice analize critice a subiectelor dezbătute. Într-un curs în care parantezele de introspecție analitică sunt mai mari decât efortul însuși al tratării propriu-zise, magistrul s-ar putea apăra pe sine zicând: domnilor, noi aici, în noua grădină a lui Akademos, destituim valori, le scuturăm de praf ca pe niște arbori uscați. Noi aici căutăm un singur și unic adevăr al cunoașterii: virtutea.
În al patrulea rând, un magistru valoros îi va descoperi, ucenicului său, calea (Ioan 14, 6). Pentru grecii antici, calea însemna o inițiere. Substantivul hodos, tradus, mai puțin inspirat, prin “cale”, înseamnă în primul rând o călătorie, un itinerariu de inițiere la capătul căruia subiectul devine transformat, metamorfozat. Sarcina, cu o orientatio clară a magistrului, va fi să realizeze zilnic încă o etapă esențială a acestui periplu spiritual. El propune și definitivează cadrele propice drumului spre Eleusis, întărindu-ți și mai mult convingerea că nu poți să pierzi decât doar dacă ești în afara jocului, în afara pariului implicării.
Parcurgând istoria educației, ca un arc peste timp, ajungem în epoca medievală franceză a primului mare eseist Michel de Montaigne, acesta vorbea de-a dreptul expiator despre anumite ifose ale dascălilor din vremea sa. Trebuie să privim și spre această fațetă, mai puțin îmbucurătoare, spre a dobândi o perspectivă de ansamblu.
Fostul primar al orașului Bordeaux, sociologul și filozoful Montaigne, afirma cu franchețe că cei mai mari dascăli nu sunt și cei mai mari înțelepți. Potrivit acestuia, există două tipuri de dascăli: filozofii și profesorii de duzină. Pe primii îi caracterizează purtările decente și viețuirea conform unor principii morale ireproșabile, pe cei din urmă purtările obișnuite. Acești cabotini ai sistemului nu sunt în stare să îndeplinească îndatoriri obștești, ci își consumă viața potrivit moravurilor josnice ale indivizilor de rând. Ei nu pot fi un far de lumină călăuzitor pașilor celor tineri ce s-au deprins a umbla desculți pe valuri.
Acești dascăli cu ifose de eroi, robi ai unui sistem educațional centrat doar pe întoxicare cu informații, produc cele mai nocive efecte adverse în rândul ucenicilor lor. Acești vizionari, cu o privire obturată de cataractă, devin tot mai nepricepuți pe măsură ce se învechesc în funcții. Ei urmăresc un singur țel curricular: cum să le împuieze capul studenților cu cât mai multă informație; despre judecată critică și virtute, despre gândire creativă și asimilare personală a cunoștințelor, nici pomeneală.
Eclipsați și noi adesea de aceste curente de gândire, despre un ucenic, noi întrebăm de obicei dacă posedă varii cunoștințe teoretice și practice, dacă vorbește limbile moderne, dacă are pricepere în domeniul limbilor clasice, deși cel mai important e să aflăm dacă a devenit mai bun, mai virtuos, mai destoinic la capătul uceniciei sale.
Dar această întrebare devine cu timpul tot mai periferică. Dacă încă gândim în modul acesta mercantil, e semn că facem parte și noi din produsul brut al unei astfel de educații, al unor astfel de dascăli cu ifose. Cu siguranță că o astfel de ucenicie, bazată pe îndesarea până la refuz a memoriei cu tot felul de balast informațional, lăsând actul cogitativ de izbeliște, ne va conduce pe o pantă suicidară a spiritului.
În sensul acesta, cuvintele filozofului medieval pomenit sunt edificatoare: “Așa cum păsările zboară câteodată după grăunțe și le poartă-n cioc fără să se atingă de ele, ca să le vâre în ciocul puilor, la fel și dascălii noștri ciugulesc știința de prin cărți și-o țin pe vârful buzelor, doar ca s-o scuipe apoi și s-o risipească-n vânt”. În completarea lor, rămâne încă actuală și diatriba lui Quintilian, care îi spulbera pe dascălii cu ifose din vremea lui.
Acesta spunea că nu există o ignominie mai mare decât acei pedagogi care, deținând o brumă de cunoștințe elementare, și-au format o falsă opinie despre ei înșiși și despre știința lor. Efectele toxice ale unor astfel de specimene, deversate la scară largă, atrag cu ele cruzimea atotsuficienței și prostia crasă a unei minți imature.
Tot la fel de primejdios, precum dascălul cu ifose, este și magistrul dedublat de ideologii politice. Există o sumă de mișcări tectonice, în mintea dascălului politruc, care pot pregăti cel mai sumbru scenariu pentru ucenicul aflat direct în raza sa de competență. Extremismul legionar, de exemplu, poate dăuna spiritului celei mai strânse relații de tipul dascăl-ucenic din istoria postbelică românească.
Așa este cazul cu Nae Ionescu care rămâne, cu siguranță, paradigma celui mai titrat mentor din spațiul autohton. Ironia istoriei nu-l scutește pe Mihail Sebastian, cel mai fidel discipol al său, de promovarea indirectă a tarelor maestrului său. Au planat, asupra celui care a învățat să devină huligan, suspiciuni sistematice de antisemitism, fascism și chiar comunism, prin apropierea irațională de Lucrețiu Pătrășcanu.
Este doar un exemplu deconcertant de deturnare a unei deveniri promițătoare. Amestecul nefiresc al ideologiei politice a transformat un promițător tânăr ucenic într-un huligan notoriu și de consistență. Admirația “ucenicului diavolului” față de fascismul italian, și alte câteva năravuri ale tinereții, probează efectul de undă pe care îl poate avea un magistru asupra discipolului său.
La fel stau lucrurile, din păcate, și în cazul profesorului Heidegger (încurcat cu fascismul hitlerist) sau în cazul scriitorului Sadoveanu (încurcat cu comunismul incipient românesc). Cuvintele scriitorului M. Sebastian, din romanul “Cum am devenit huligan”, nu mai au nevoie de niciun comentariu: “Îi plâng pe toți tinerii care n-au avut la timp, în viața lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze, până la a le modifica viața”.
Școala lui Noica, de exemplu, este o frumoasă citadelă pe harta devenirii interioare a unei relații paideice rodnice. Ea nu este cu nimic mai prejos decât sălașul muzelor lui Platon. Ea se aseamănă cu felul în care educația perșilor se realiza cândva. Acești discipoli erau puși de magiștrii lor să-i judece pe oameni și faptele lor, iar dacă osândeau sau elogiau o faptă, o acțiune, trebuiau să-și argumenteze spusele, în felul acesta ascuțindu-și cugetarea.
Dascălul Noica nu a trebuit să țină la Păltiniș predici in genere demonstrativo, ca să-și convingă audiența că școala lui nu-i mai prejos decât a străluciților retori din vechime. El a dăltuit conștiințe perene, a reușit să coboare învățătura din mintea discipolilor săi, ca ea să le curgă prin vene, să le intre în sânge, eludând astfel orice raport de exterioritate. Energicul filozof i-a învățat pe studenții săi ce vor trebui să facă atunci când vor fi ajuns viris illustribus.
El le cerea discipolilor săi să se instaleze într-un Olimp intelectual care nu avea de-a face cu niciun sistem educațional de până atunci, necircumscris clișeelor curriculare ale epocii. Nu de puține ori le spunea studenților săi că el conduce o școală în care nu se predă, fără exagerare, nimic. În această academie a șlefuirii spiritelor, pe bună dreptate, nu se preda nimic convențional, însă se descoperea doar ceea ce era esențial pentru suflet.
Rolul magistrului era, în acest scenariu, de-a îndruma tinerele talente spre acele orizonturi limpezi ale descoperirilor nemuritoare. Acest profesor de vocație transmite stări de spirit, nu conținuturi, sfaturi sau învățături.
De la Noica am moștenit acest postulat: rolul magistrului nu este de a preda lecții ucenicilor săi, unui om care îți întinde mâna, tu să nu-i oferi lecții. Cunoștințele dobândite de ucenic nu trebuie să fie ale magistrului, înțelepciunea are un caracter universal, nu personal. Liiceanu avea să mărturisească fulgurant că simțea cum ideile lui Noica deveneau de fapt ale sale proprii, persoana magistrului avea asupra discipolului o umbră tainică modelatoare. Magistrul de vocație nu-i predă lecții ucenicului său, ci îi insuflă propria lui devenire întru ființă.
Tendințele pedagogice oficiale actuale au această obsesie de a cuantifica cu obstinație atât talentul, cât și procesul în sine educativ. Paradigma școlii lui Noica desființează aceste tendințe prin simplul fapt că ea oferă, la modul genuin, o formă neîngrădită de libertate. Stările înalte de spirit, promovate la Păltiniș, erau trăiri nedisimulate pe care Noica le oferea pe tavă celor însetați de preafrumos. Discipolii, la rândul lor, cu emoții necamuflate, le primeau și le sorbeau nectarul, în același mod lipsit de orice obligație impusă din exterior.
Un astfel de magistru este ca o moașă ce asistă cu emoții la întreg travaliul devenirii ucenicului întru icoana smerită și fidelă a originalului. Această moașă asistă individul să-și împlinească destinul, prezis de augurii Olimpului, prin auto-descoperire și auto-construire. A nu se confunda însă moașa cu miracolul propriu-zis al devenirii, al renașterii interioare!
Magistrul de vocație este doar un instrument în mâna Unicului Pedagog. El este doar bisturiul, nu operația în sinea ei. Ea este mult mai complexă și tributară ethosului fiecărui ucenic în parte. Însă toți sunt destinați aceluiași avatar pedagogic milenar, caracterizat de-o substanță cosmică vitriolantă.
Concluziv, relația dintre magistru și discipol, ca să funcționeze în parametri ideali, trebuie să fie un dans în doi, cu o coregrafie ce presupune indirect o armonizare a ritmurilor antropice.Educația ideală, asemănătoare celei antice, este o punere în scenă. Dezideratul ei este găsirea unui echilibru între ritmul propriu al discipolului și cel pe care îl propune magistrul. Această relație ideală, construită pe contactul diferențiat cu spiritul fiecărui elev, readuce, în postmodernismul nihilist, un patern paideic de tip oriental și patriarhal.
Acest tip de angajament educațional poate fi reperat drept o copie fidelă a universului Upanișadelor, unde atmosfera molcomă patriarhală te îndeamnă să stai cuminte și să asculți simfonia alterității. Magistrul ideal încapsulează în sine un topos al regăsirii spirituale, un genius loci care își are întruparea în metafizic. Spațiul acesta bucolic al întâlnirii dintre magistru și discipol, într-un diez al unui Preludiu de Bach, trădează un loc în care natura și cultura dănțuiesc în armonie, iar aerul rarefiat al muntelui ascetic păunescian se împletește cu aerul rarefiat al păltinișului spiritului: Nulla tenaci invia est via!
