Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în Paris la data de 10 decembrie 1948, reprezintă un ideal social, cultural și politic al modernității, o nouă “cucerire” a spiritului antropocentric. Declarația se fundamentează pe recunoașterea unor principii umane universal aplicabile, drepturi inalienabile ale fiecărei persoane umane (dreptul la libertate, demnitate, egalitate, protecție, muncă, căsătorie, proprietate privată etc).
Însă așa cum bine a observat și arhiepiscopul †Yannoulatos, drepturile omului, așa cum sunt propuse ele de către comunitatea politică, sunt în natura lor niște declarații civile, care facilitează impunerea unor restricții legislative de factură politică, urmărind o agendă de multe ori opusă valorilor fundamentale ale creștinismului.
Tocmai de aceea, Ortodoxia nu a subscris de fiecare dată provocărilor politicii drepturilor omului, ci doar atunci când se apărau niște drepturi fundamentale ale omului cum ar fi: libertatea religioasă, întărirea demnității etc.
Ecartul dintre forma aceasta seculară a drepturilor, manifestată în societatea contemporană, și natura biblică a lor este unul aproape insurmontabil. Politica drepturilor omului urmărește legiferarea unui comportament egoist al omului, care să-i apere lui o serie de drepturi ce afectează de cele mai multe ori libertățile fundamentale ale aproapelui său, care fiind mai slab nu se poate impune în tribunale.
Eșecul implementării lor la nivel universal valabil este o realitate imediată, de aceea specialiști ca C. Douzinas vorbesc fără teamă despre un eventual sfârșit al drepturilor omului în formatul actual. Înțelegerea biblică a drepturilor omului, în schimb, arată care este sursa demnității umane: slava lui Dumnezeu (ebr. kavod Elohim).
Alimentate la această sursă transcendentă, drepturile devin îndatoriri și responsabilități față de creația lui Dumnezeu. Mesajul Leviticului (19, 18: “Să nu te răzbuni cu mâna ta și să nu porți pică pe fiii poporului tău, ci să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”) și mesajul Evanghelic (Ioan 15, 13: „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prietenii săi”) vin să ne arate care ar trebui să fie natura comportamentelor interumane: omul nu a fost creat spre a fi un despot față de semenul său, impunându-i acestuia drepturi arbitrare pe care să le respecte dincolo de voința sa, ci omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 26a: “Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră…”) ca să se jertfească pentru binele aproapelui său.
Un astfel de om va respecta drepturile tuturora, promovându-le pe ale semenilor, mai puțin pe ale sale. Învățătura biblică despre drepturi ne învață că în ultimă instanță nu există decât un singur drept universal valabil pentru toți oamenii: dreptul la sfințire (Levitic 19, 2: „Fiți sfinți, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru!”) asigurat de Legea lui Dumnezeu (tora).
Împărăția mesianică se întemeiază pe virtutea iubirii (Matei 22, 36; Ioan 15, 13; 1Ioan 4, 20), din acest punct genuin se dezvoltă toate relațiile sociale. Din această iubire a lui Hristos, se pot stabili echitabil în comunitate vechile principii biblice ale drepturilor omului.
Sfera biblică a drepturilor omului ține de lucrarea de Proniere, care se realizează în creație prin mai multe moduri: prin Legea scrisă a lui Dumnezeu (Ieșirea 31, 18); prin sfaturile și poruncile Legii orale (Levitic 26, 46), pe care Domnul le dă oamenilor; prin Moise sau prin căpeteniile bătrânilor; prin judecătorii poporului (Ieșirea 18, 24-27) etc.
Dumnezeu așează învățători, în poporul Său, care să-l disciplineze pe Israel întru cunoașterea Sa (Deuteronom 4, 36). Exista, fără îndoială, o mulțime de metode prin care Dumnezeu realiza pedagogia divină conducându-Și poporul înspre împlinirea Legii: prin comunicare directă (Isaia 8, 11); prin oniromanție (Psalm 15, 11); prin profeții (Ieremia 7, 28; 32, 33; Amos 3, 7-8; Zaharia 3, 2); prin suferință (Proverbe 3, 11) – mesajul transmis de Yahwe prin intermediul lui Moise, sub forma Torei, este o metodă continuă de instruire și pedagogie revelată.
Nu ne putem îndoi de faptul că făgăduința ocupării pământului Canaan, oferită de către Dumnezeu lui Avraam, este un drept (ebr. mișpat) al poporului Israel: “Și Domnul i S-a arătat lui Avraam și i-a zis: Țara aceasta Eu o voi da seminției tale” (Facerea 12, 7).
Vedem astfel cum drepturile intră într-un raport strâns al omului cu creația, de aceea pământul se cere păstrat în permanență curat, ferit de poluarea păcatelor. Însă mai presus de acest drept al poporului ales de a moșteni Țara Canaanului, și cu toate celelalte drepturi ale omului ce decurg în sintonie din acest principiu de drept divin, există unicul drept: cel al lui Dumnezeu.
Dreptul principal, ca izvor întru dăruirea tuturor, îl are Yahwe din postura Sa de Creator. El are drept deplin asupra vieții și asupra morții (Deuteronom 32, 39b) și nimeni nu i Se poate împotrivi. Legea lui Dumnezeu oferă drepturi pe de o parte, dar pe de altă parte, cere îndatoriri sau obligații. Cea mai mare responsabilitate a omului fiind păstrarea Legământului și a cerințelor acestuia (Deuteronom 6, 4).
Drepturile omului sunt descoperite în Vechiul Testament pentru a păstra ordinea creației (ordinea dreptății – ebr. țedeq), dacă ele nu se respectă atunci se perturbă ordinea cosmică gândită de Dumnezeu în creația Sa, întocmai cum s-a petrecut la căderea lui Adam când a intrat în creație o dezordine, o mișcare orientată spre descompunere – procesul fiind schimbat de Domnul Hristos Cel Care a înaintat ordinea creației înspre transfigurare.
Putem sintetiza drepturile omului, din perspectiva etică a Vechiului Testament, pe filonul următorului categorial biblic:
- dreptul la libertate (Ieșirea 21, 16; Deuteronom 24, 7);
- dreptul la demnitate (Facerea 1, 26-27; Ieșirea 21, 18-26; Levitic 19, 17-18; Deuteronom 24, 16; 2Regi 10, 2-11; Proverbe 24, 28-29; Iezechiel 18, 20);
- dreptul femeii la demnitate și decență civică (Deuteronom 22, 13-21);
- dreptul la proprietate (Levitic 25; Deuteronom 15, 12-15; 24, 19);
- dreptul ca fiecare om, liber sau rob, să beneficieze de prevederile legii talionului (Ieșirea 21, 20-21. 26-27; Levitic 25, 42. 55);
- dreptul străinului, a văduvei și a orfanului la non-discriminare (Ieșirea 20, 10; Levitic 16, 29; 17, 8; 19, 33-34; Deuteronom 10, 19; 24, 19; 2Regi 15, 19; 1Paralipomena 29, 15; Psalm 93, 5-6; 145, 9; Ieremia 7, 6);
- dreptul refugiaţilor la protecţie (Ieșirea 22, 21; 23, 9; Deuteronom 10, 19; Zaharia 7, 10; Maleahi 3, 5);
- drepturi egale pentru împlinirea cerinţelor religioase (Ieșirea 35, 15; Levitic 22, 25);
- drepturi egale în faţa instanţelor de judecată (Ieșirea 23, 1-3; Deuteronom 19, 16-19; Proverbe 20, 28; 31, 5. 8-9; Isaia 1, 17);
- dreptul la toleranță inter-etnică (Ieremia 29, 4-7);
- dreptul la remunerarea corectă a muncii (Levitic 19, 13; Deuteronom 24, 15);
- dreptul sclavilor din Israel la minimă decență (Ieșirea 21, 8-9; 21, 11; 21, 20; Levitic 22, 11; Deuteronom 15, 13-15; 23, 15-16; Iov 31, 13-14) etc.
Prin oferirea Legii, și a drepturilor ce rezultă implicit din ea, Dumnezeu vrea să traseze unele borne directoare pentru menținerea ordinii rămase de după cădere, ca haosul și anarhia să nu exercite control deplin asupra umanității.
Drepturile au un caracter provizoriu, căci asumate lăuntric, adică când omul prin pocăință interiorizează Cuvântul (Deuteronom 30, 14; Ieremia 31, 31-34), nu mai este nevoie de drepturi ca norme de conduită – căci sfințenia înseamnă automat iubirea celuilalt, iar când iubești, toată lumea din jurul tău se simte liberă și respectată.
De aceea, dreptul la sfințire și împlinirea lui vine ca o încununare a tuturor drepturilor și țintă spre care trebuie să tindă fiecare persoană.
Drepturile omului sunt o serie de privilegii umane asigurate de suveranitatea Creatorului și apărate de Lege. Însă drepturile sunt de fapt niște daruri supranaturale pe care Dumnezeu le dăruiește tuturor oamenilor, de aceea, în dimensiunea lor naturală, adică biblică (revelată), ele au un statut etic universal.
Eșecul promovării lor la scară mondială se datorează neputinței omului de a se ralia total și definitiv la voia lui Dumnezeu, la planul Său de mântuire universală. Creaturile umane au libertatea morală naturală de-a alege cum să se comporte bilateral.
Însă ultimul control al omenirii, și-al istoriei implicit, se află în mâinile lui Dumnezeu Cel Care dorește ca tot omul să se mântuiască (1Timotei 2, 4), de aceea soarta umanității nu depinde în totalitate doar de lucrarea omului, ci mai ales de harul lui Dumnezeu.
Natura în totalitatea ei, pentru că este creația lui Dumnezeu, se sustrage deplinului control uman, deși omul poate în baza alegerii sale gnomice să acționeze subiectiv, determinând o serie de consecințe arbitrare – însă Dumnezeu poartă întreaga responsabilitate a planului de mântuire al omului.
Tocmai de aceea, numai El este îndreptățit să afirme: „Eu voi ucide și voi face viu, Eu voi răni și voi vindeca și nu-i nimeni care să scoată din mâinile Mele” (Deuteronom 32, 39). Sfânta Scriptură, alături de Talmud, inspiră umanitatea spre acțiuni altruiste, bazate pe respectarea și promovarea demnității umane la scară universală.
Fără îndoială că Tora întărește noțiunea de drept al omului, de demnitate a sa care izvorăște din slava lui Dumnezeu. Acest adevăr reiese din dimensiunea treimică a omului creat după chipul și asemănarea Sfintei Treimi (Facerea 1, 26-27).
Demnitatea omului poartă în sine potența necesară îmbrăcării slavei, de aceea, îi mai trebuie doar conformarea voinței sale cu voința divină exprimată prin Lege, prin Tora. Apare aici virtualitatea demnității umane, care este starea de îndumnezeire (gr. theosis), un proces continuu de sfințire a omului aflat sub lucrarea energiilor necreate ale Duhului Sfânt.
Fiecare persoană umană, datorită dimensiunii ei de tipul Imago Dei, are acest drept la sfințire/sfințenie. Legământul încheiat de Dumnezeu cu Israel pe Muntele Sinai cuprinde în sine Tora, căci ea este dată în contextul Legământului. Ele sunt două realități organice. Israel devine astfel martorul unei relații speciale cu Yahwe Creatorul său, Tora având în acest sens și un statut de drept.
Iar acest statut este dreptatea ca normă juridică și etică prin care poporul ales s-a deosebit de toate celelalte popoare păgâne din preajmă, care operau după standarde coruptibile. Tora, analizată din perspectiva dreptății lui Dumnezeu și a slavei Sale, depășea strict caracterul juridic, devenind o lege pedagogică și mântuitoare.
În baza acestei relații dintre Dumnezeu și om, facilitată de existența Legii dreptății, omul trebuia să acționeze mereu în raport cu voința lui Dumnezeu, ascultând de sfaturile și poruncile divine. Din prisma acestei dimensiuni a Legământului și a legii dreptății oferită spre sfințirea omului trebuie analizate și înțelese drepturile.
Prin urmare, drepturile omului, în caracterul lor genuin biblic, nu pot fi disociate de acest sens social al dreptății, căci altfel drepturile ar deveni un mijloc de exploatare a semenului după interese proprii subversive.
Drepturile omului țin și de zona legilor firii, pentru că încă de la crearea lui Adam, Dumnezeu face unele distincții morale foarte clare. Legile acestea ale firii erau capabile să surprindă deosebirea dintre bine și rău, iar rațiunea gnomică a primului om avea puterea necesară de-a face distincția etică necesară (Facerea 2, 16-17).
Omul a fost creat cu discernământ, cu judecată, cu rațiune, cu voință – de aceea spune Sf. Grigore Palama că omul a fost creat cu voință gnomică, adică cu posibilitatea de a păcătui sau de a se sfinți, dar mai ales cu o fire naturală înțelegătoare, dornică de unire cu Creatorul ei.
Drepturile omului vin să întărească dispoziția lăuntrică înspre etică a omului inspirat de legea firii sale (Romani 2, 13-16), de aceea ele nu pot depăși legea naturală generală. Acesta este înțelesul drepturilor omului în lumină biblică – de întărire a demnității și libertății umane, daruri care sunt oferite oamenilor de către Dumnezeu Creatorul pentru ca subiectul uman să le potențeze soteriologic.
Tocmai această înțelegere a drepturilor omului, ca lege ce vizează libertatea duhovnicească a sufletului și a rațiunii, lipsește din charta internațională a drepturilor omului. Trebuie să spunem însă că originea divină a drepturilor omului constituie și astăzi (după o bună perioadă de timp de la legiferarea lor) o temă de controversă foarte spumoasă printre cercetători.
Majoritatea lor contestă originea religioasă biblică a drepturilor, considerând legea biblică fiind în opoziție directă cu preceptele moderne ale Declarației Universale. Nu doar că nu se punctează legea naturală a omului, care orientează către comuniunea cu Creatorul ei, dar se neagă (prin escamotare) principiul de drept divin al libertății și demnității umane.
Declarația Universală a Drepturilor Omului (UDHR), adoptată în decembrie 1948 prin contribuția specială a primei doamne a SUA, Eleanor Roosevelt, apare ca o instituție profund secularizată în interiorul căreia se neagă orice rădăcină religioasă sau biblică.
Încă nu am reușit să eliminăm corupția, discriminarea și lezarea demnității umane de pe glob, iar întrebarea privind care este cauza, devine tot mai retorică pe zi ce trece. De asemenea, charta Națiunilor Unite adoptată în iunie 1945, la capitolul I privind “Țelurile și Principiile Uniunii” specifică faptul că apără drepturile omului, mai ales pacea și securitatea națiunilor; urmărește dezvoltarea relațiilor cordiale între oameni bazate pe respect mutual și pe apărarea drepturilor.
Însă nu se precizează nimic cu privire la sursa transcendentă a comuniunii și iubirii interumane, deoarece întregul text de lege internațională se sprijină pe un construct profund secular, este un tip de legământ secular universal acceptat.
Dincolo de critici, trebuie luată în considerare și dimensiunea evident pozitivă a Declarației. Putem remarca anumite subiecte comune între ceea ce se legiferează în 1948 și programul misionar general al Bisericii Ortodoxe.
- dreptul la viață stipulat în articolul 3 al Declarației,
- dreptul la libertatea gândirii și a conștiinței religioase stipulat în articolul 18 al Declarației,
- dreptul la proprietate prevăzut în articolul 17 al Declarației,
- dreptul la retribuție echitabilă a muncii prevăzut în articolul 23 al Declarației,
- dreptul la odihnă descris de articolul 24 al Declarației,
- dreptul la un proces echidistant stipulat în articolul 11 al Declarației etc.
– toate aceste drepturi, prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, sunt teme de inspirație biblică vechitestamentară, constant prezente în programul misionar al Bisericii Ortodoxe Române. Mai mult decât atât, există unele similitudini între stipulațiile Declarației și cartea Deuteronomului.
De pildă, temele legate de libertate, egalitate și fraternitate ale primelor patru articole se regăsesc sub o formă similară în textul revelat, mai ales în ceea se stipulează Tora lui Dumnezeu legat de chestiunea demnității umane (15, 12; 22, 13-19; 23, 8. 16) dar și de problematica vieții și a libertății (5, 17; 15, 12; 16, 11; 18, 10; 21, 14; 22, 8; 27, 24).
De asemenea, articolul 5 al legii drepturilor omului interzice pedepsele umane bestiale, după cum o face și legea mozaică (Deuteronom 25, 3). Articolele 6-12 ale legii privesc administrarea justiției (integritate înaintea curților de judecată, dreptul la tribunale imparțiale, acuzarea numai după ce probele au fost declarate valide, dreptul la protecție și intimitate a martorilor), pespective juridice întâlnite original în legislația deuteronomică (1, 16; 5, 20; 15, 16; 17, 8-13; 19, 16-19; 24, 16).
Articolele 13-29 ale Declarației se ocupă cu asigurarea unor drepturi civile (dreptul la rezidență, dreptul de a cere azil politic, protecția familiei și-a proprietății personale, asigurarea libertății religioase, dreptul la securitate socială și la liberă căsătorie, dreptul la remunerație) mult asemănătoare cu prevederile Torei (Deuteronom 5, 14. 19; 10, 19; 14, 27; 18, 1-8;19, 1-10; 21, 10-13; 22, 22;23, 16-17; 24, 6. 14; 25, 5-10; 29, 9-14).
Articolul 29 al legislației drepturilor omului privește nu doar drepturile, ci și îndatoririle omului față de comunitatea din care face parte, constantă juridică ce asigură libera și deplina dezvoltare a personalității umane, după cum întocmai prevede și Legea Vechiului Testament: „Atunci ne-a poruncit Domnul să plinim toate hotărârile acestea, să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să ne fie nouă bine în toate zilele și să rămânem în viață așa cum suntem azi. Și milă va face cu noi dacă ne vom sili să plinim toate poruncile acestea în fața Domnului, Dumnezeului nostru, așa cum El ne-a poruncit” (Deuteronom 6, 20-25).
Secularizarea drepturilor omului este o realitate de netăgăduit a zilelor noastre. Soluția noastră, pentru depășirea actualei crize a drepturilor omului, este revenirea la izvoarele biblice și înțelegerea faptului că drepturile omului ne sunt dăruite de Dumnezeu pentru a le potența înspre unicul drept al omului aducător de mântuire: dreptul la sfințenie, care este manifestat comunional prin disponibilitatea la jertfire din dragoste pentru aproapele.
Atunci când dreptul meu îl dăruiesc aproapelui valorificându-i lui drepturile elementare, paradoxal, drepturile mele nu scad, ci se înmulțesc în lumina lui Hristos Domnul prezent în cel de lângă mine.
Este o umilă propunere pentru recuperarea conceptului „drepturile omului” și reașezarea lui pe făgașul istoric iudeo-creștin. Pentru că în forma în care sunt prezentate drepturile omului astăzi, ele par a justifica o abordare egoistă a realității, sunt mai mereu apărate drepturile celui puternic în dauna celui slab, corupându-se orice sistem de judecată.
Prin această abordare secularizată a dreptului se menține o continuă tensiune între drepturile unei persoane și ale alteia, ajungându-se la situații conflictuale când drepturile unuia încalcă drepturile celuilalt. Drepturile omului, în înțelesul lor biblic, înseamnă nu îndreptare sau justificare de sine în baza unor legi civile, ci renunțare la sine de dragul aproapelui, din iubire față de acesta (Levitic 19, 18).
De altfel, mesajul Evangheliei adus de Mântuitorul Iisus Hristos, stabilind adevărata măsură a demnității umane, ne învață jertfa de sine, convertirea a ceea ce se poate numi „drept legal” în îndatorire jertfelnică (Matei 25, 34-40). Această realitate a transgresiunii prin iubire jertfelnică a noțiunii „drepturile omului” o avem în vedere atunci când propunem soluția demistificării, a reîntoarcerii la izvorul biblic originar, și pe care o numim generic: “dreptul la sfințire/sfințenie”.
