Lumea noastră echivalează progresul cu nașterea de tehnologii noi.
În Franța, faimosul TGV (train à grande vitesse) parcurge distanța între Paris și Lyon în doar două ceasuri. Tot în Hexagon, faimoasele restaurante bistro promit servirea rapidă. Când în 1814 soldații ruși au invadat Orașul Luminilor, alături de austrieci și prusaci, comenzile către chelneri au fost formulate într-o manieră ușor rudimentară: bystro, bystro („repede”, „repede”). Rădăcina slavă a acestui adverb a dat și câteva toponime (între care și faimoasa Bistrița din Ardeal…)
Obsesia vitezei, așadar, e veche. Astăzi suntem conectați la rețele, ne pregătim de revoluția 5G, privim fascinați turația motoarelor. Pasionații de Formula 1 știu bine ce anume secretă adrenalina. Ne place mâncare procesată și livrată rapid (fast-food). Cumpărăm tablete cu microprocesoare ultraperformante. Utilitarismul nostru de import american se reduce la un singur criteriu: celeritatea sau velocitatea („speed”).Vrem ca totul să se întâmple cu viteza luminii (situată undeva la 300.000 de kilometri pe secundă).
O rază de lumină parcurge drumul dinspre Soare până pe Pământ în opt minute și șaptesprezece secunde. Cu toate acestea, textele sacre și învățăturile stoice ne predau lecția răbdării. Deși alergăm frenetic între atâtea puncte ale biografiei, mișcarea noastră e centrifugă: confundăm scopurile mărunte cu însuși sensul vieții.
Îmi amintesc acel film care a făcut o anumită carieră, Forrest Gump. Era un îndemn pe care-l auzea personajul principal: „Run, Forrest, run!” Nu se știe exact unde alerga sau spre ce alerga Forrest, dar era mereu în mișcare. Așa am ajuns și noi. Suntem prinși și ne desprindem greu de aceste apucături. Nu doar alimentația e fușerită, ci chiar vorbitul e accelerat. Recurgem la abrevieri, scurtături, acronime.
Tastăm în grabă, suntem foarte dornici să punem emoticoane în locul cuvintelor, înfulecăm în loc să mâncăm.
Prețuim rapiditatea, velocitatea.
Gândim însă, la fel, cu foarte mare precipitare și cu mult mai puțină premeditare.
Atunci când gândești în grabă ești ispitit să judeci, să bârfești, să etichetezi, dar mai ales riști să neglijezi un aspect și mai important decât gândirea, care știm că este rugăciunea.
Ne rugăm pe fugă și scăpăm din vedere esența. Adesea ne lăsăm confiscați de aparență. Această iuțeală a vorbei și neglijență a faptei creează o atmosferă nepotrivită pentru rodirea spirituală. Trebuie să spunem că noi, românii, facem adesea lucrul de mântuială. Dar lucrul de mântuială nu se confundă cu lucrul de mântuire. Graba strică treaba zice un proverb de-al nostru din vechime. Latinii spuneau altfel —Festina lente— „Grăbește-te încet”, fiindcă ei știau ce înseamnă această obsesie a vitezei.
Ați putea să-mi spuneți că în Biblie nu se vorbește nicăieri despre amânare sau despre indecizie ca despre o virtute. Așa este. Nu vreau să critic viteza pentru a exalta șovăiala. Nu cred că un om al lui Dumnezeu este un om care să amâne la nesfârșit. Iisus își avertizează ucenicii: „… ce este da, da, ce este nu, nu”. Există o componentă bărbătească a dinamismului, a hotărârii, a discernământului și a deciziei pe care oamenii lui Dumnezeu o au.
În același timp, Biblia vorbește cu foarte multă admirație despre femeile care s-au dus la mormânt, l-au văzut pe îngerul care urma să vestească învierea și s-au grăbit să spună apostolilor ce s-a întâmplat. Graba în cele sfinte, dinamismul în mărturisirea lui Hristos, rapiditatea în alergarea evanghelică mi se par calități. Cu toate acestea, trebuie să ne gândim dacă nu cumva dincolo de această componentă spirituală există o atmosferă de agitație și anxietate permanentă pe care o creează obsesia vitezei.
Suntem într-un secol în care distracția și împrăștierea minții au ajuns la cote fără precedent. Fușerim munca și asta creează, din punctul meu de vedere, o imensă problemă. Poate că nu întâmplător satul românesc aveau instituția șezătorii, locul unde bătrânii noștri cugetau și povesteau, după ce terminau lucrul. Doar la apus de soare, când treburile se gătau (cum ziceau strămoșii mei ardeleni), aveai dreptul la opinie.
Astăzi noi avem de toate: electricitate, aer condiționat, frigidere, lumină. Din acest motiv spunem despre omul harnic că-i mereu în priză. Osteniți de muncă, însă, uităm uneori că mai avem copii sau nepoți; că avem frate ori soră, că avem un suflet care trebuie și el hrănit.
Suntem ocupați, iar un filosof român spunea că a fi ocupat înseamnă că ești mereu sub ocupație. Cine a ocupat sufletul tău într-atât încât ai pierdut din vedere esențialul?
Iată de ce îți spun.
Oprește-te o clipă din alergarea ta. Privește ce ai sădit deja în țarina lumii. Fii mândru și bucuros de fiecare spic al reflecției și al acțiunii tale. Bucură-te de sudoarea frunții. Fii recunoscător. Nu uita că orice lacrimă și picătură de sânge vor hrăni, la timpul potrivit, tinerele generații.Cuvântul tău e sămânța. Rădăcina secerișului de mâine trebuie udată zilnic, indiferent de arșiță, vânt ori secetă.Mulți sau puțini, secerătorii înfruntă fără văicăreală și căldura, și neajunsurile și dogoreala.În compania unor mentori ori scriitori de geniu, ești mai puternic. Împreună cu noi descoperi sensul mai adânc al vieții: secretul răscumpărării timpului și al convertirii oricărei tragedii, ratări sau neputințe într-o imensă introspecție, deșteptare și revărsare de dragoste pentru aproapele nostru.
(Va urma)
