Astăzi, într-o epocă a vitezei, suntem condamnați să vedem în jurul nostru, în jurul bisericii, în jurul familiilor noastre, cum apar tot mai multe alternative la această Evanghelie nemuritoare a lui Iisus Hristos, care este același ieri, astăzi și mâine. Și cred că nici aici în Phoenix, acum patru ani, nu m-aș fi gândit că fenomenul Trump nu poate primi validarea acestui stat.
În orice caz, și aici se dovedește că infiltrarea ideologiilor în societate, în familii, în instituții, în biserici este foarte puternică. Aceste ideologii care ne propun sexomarxismul, critical theories, racial theories. Aceste ideologii care provoacă răzmerițele celor de la ANTIFA, și care fac ca în UE să apară un raport cum este Raportul Matić (sau „problematici”, îmi place mie să spun), în care ți se prezintă posibilitatea ca un bărbat transgender să beneficieze de pe urma unor servicii medicale atunci când naște.
Aceste ideologii fac ca bisericile să ardă astăzi în Canada, atunci când nu sunt dărâmate și statuile pe lângă biserici, și când nu sunt închise în mod forțat locașurile sfinte ale lui Dumnezeu în timp de pandemie. Aceste ideologii de unde vin? Cum au ajuns ele să capete atâta forță? Credeam cândva că doar un nebun poate să spună că bărbații vor naște. Nu ne-am fi imaginat că există europarlamentari români care să voteze încolonați pentru așa ceva.
Se spune, de pildă, că avortul este un drept fundamental, fără să se socotească și dreptul copilului la viață. Mă întreb de unde au venit aceste ideologii peste noapte și dacă nu cumva avem și noi o răspundere pentru toate acestea. Suntem, dragi prieteni, confruntați în America cu o formă de marxism sau chiar de comunism care ne amintește de acel mare salt „înainte” pe care l-a făcut Mao Zedong în anii 1958-1962, când acel tiran a vrut să colectivizezeagricultura. Noi nu mai colectivizăm agricultura, pentru că nu e nevoie, în schimb colectivizăm cultura sau educația și transformăm școlile în niște colhozuri.
Copiii noștri nu mai sunt ai noștri, ci ai statului, iar părinții nu mai au dreptul, nici autoritatea de a-i învăța pe aceștia mai mici. Pedagogii de școală nouă sunt chemați în materie de propagandă, agitație, îndoctrinare sexuală, să-și dea cu părerea mai mult decât mama sau tata, care, de altfel, nu mai au voie să se numească „mamă” și „tată”, ci doar „părinte 1” și „părinte 2”.
Suntem într-o febră revoluționară care ne propune de la o zi la alta să lepădăm tot ce înseamnă memorie, tradiție, cultură, imaginație morală creștină și să îmbrățișăm această nebunie (pentru că alt cuvânt mai potrivit nu găsesc), care ne deposedeazăde copiii, care ne dezmoștenește în ansamblu.
Aveam pe vremuri combinele care intrau în pământul furat de la țărani, astăzi avem televizorul care intră în sufletelor copiilor furați de la părinți. Trăim o confiscare a vieții autentice a Fiului Vieții. Copiii noștri cu gadgeturi în mâini trăiesc doar o viață prin delegație, o viață prin imitație, o viață prin comparație.
Este extrem de problematică situația în care tot timpul te compari cu celălalt. Să știți că sunt copii sau adolescenți în America care înnebunesc, care chiar au dorințe de a se sinucide atunci când văd că alții primesc mai multe like-uri, că arată oarecum mai bine, că au mai mult. Această viață prin comparație nu este viața duhovnicească a omului lăuntric despre care vorbește Apostolul Pavel.
Fiecare dintre noi ar trebui să știe că am fost înzestrați cu o chemare unică și că ceea ce este al tău e pus deoparte.
Când aveam șaisprezece ani și vedeam că alți oameni sunt mai deștepți, mai cultivați, mai faimoși, mai buni, mai înțelepți decât mine, eram un pic neliniștit și am cerut sfat de la un bătrân care mi-a spus: „Mihai, viața nu se trăiește prin comparații”. Acel bătrân era orb. Se născuse fără cel mai important dar, care este darul vederii, dar era un om senin. Era astfel deoarece nu se compara cu ceilalți și nu agoniza pentru că viața lui era radical diferită de a celorlalți.
De ce acel bătrân nu spunea despre sine că este o victimă? De ce acel bătrân nu cerea neapărat din partea altora recunoaștere sau un plus de remunerație? Pentru că era omul lui Dumnezeu și pentru că trăia pe verticală, nu pe orizontală, pentru că el comunica mai des cu Dumnezeu decât comunica cu semenii lui.
Aceasta este marea provocare a timpurilor noastre, frați și surori, să descoperim din nou verticala. Într-o orizontală viciată, tulburată, contrariantă, într-o lume în care s-a pornit războiul împotriva firii, în care acești comuniști de modă nouă până la urmă violează, vorba lui Petre Țuțea, în mod cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu, biserica trebuie să se trezească și să propună o alternativă.
Gândiți-vă la noi, românii care am stat sub jugul Uniunii Sovietice aproape jumătate de veac. Gândiți-vă la destinul celor din Transilvania, care pentru mulți este Pământul Făgăduinței. Noi, cei din Transilvania, nu putem să uităm suferința lui Horea, durerea lui Avram Iancu, moartea pe roată care i-a răstignit pe Nicola Ursu din Valea Ampoiului, pe Cloșca, pe Crișan. Oare de ce au murit acești oameni? Oare nu pentru că era șerbie, adică sclavie, în Transilvania? Oare nu pentru că românii n-aveau niciun fel de drept? Oare nu pentru a-și crește copiii în limba și în credința lor? Ba da.
Și cu toate acestea, noi, transilvănenii de astăzi, am iertat și pe alocuri chiar am uitat. I-am iertat pe cei care în Austria, poate în Ungaria, au condus destinele conaționalilor noștri. Și așa trebuie să facă creștinii, care sunt făcători de pace, oriunde s-ar afla. Creștinii sunt iertători, sunt îndelung răbdători, pentru că roada duhului este și îndelunga răbdare. Dar noi trăim într-o lume în care suntem răscoliți cu sentimente de vinovăție.
Bărbatul alb, creștin și heterosexual este acuzat astăzi pentru culpe imaginare până în punctul în care un fiu de ardelean care nimerește poate la Chicago sau la Portland se simte vinovat pentru o culpă care este o ficțiune istorică. Ce legătură are un român, un bulgar, un polonez, un ceh, un leton, un estonian sau chiar și un rus venit astăzi în America, cu vinovăția colonialiștilor de acum cincizeci, o sută, sau mai ales cinci sute de ani? Niciuna. Și cu toate acestea, dacă ai o culoare care e un accident (să știți că și culoarea pielii, și culoarea ochilor sunt un accident), ești vinovat.
Suntem învinovățiți pentru ceea ce noi nu am ales niciodată. Această demență, această agresivitate a celor de la Black Lives Matter, ne confirmă faptul că noi trăim sub presiunea unei gândiri slabe, schematice, aproximative, mereu cu capsa pusă, unei gândiri rezumative și simplificatoare, care e de fapt o non-gândire. Sub presiunea aceasta a zilei, noi ajungem să îmbrățișăm sloganul și să confundăm sloganul jurnalistic cu silogismul filosofic sau cu argumentul istoric. Am ajuns să îmbrățișăm noțiunea de vinovăție a rasei albe, când Biblia vorbește despre păcatele individuale înainte de a vorbi de păcate colective.
E vorba despre tine și despre mine și despre ce am făcut noi în fața lui Dumnezeu și a semenilor noștri. Dumnezeu ne cheamă la o cercetare a sinelui, a conștiinței proprii. În niciun caz Dumnezeu nu-ți impută ție păcatele făcute de înaintași. Dumnezeu vrea ca tu să-ți rezolvi viața și să ți-o pui în ordine. Dumnezeu vrea ca tu să începi o viață de pocăință și de mărturisire și nu-ți cere să-ți pui cenușă în cap pentru ce au făcut unii acum două sute cincizeci de ani, la cinci mii de kilometri depărtare de casa strămoșilor tăi. De aceea, aș vrea foarte mult să fim atenți la aceste ideologii care reprezintă un fel de gândire prefabricată și în niciun caz nu reprezintă o gândire critică și profundă, antrenată în exercițiul meditației, așa cum este gândirea unui creștin autentic.
(Va urma)
