Ce este nihilismul? Absența oricărui fundament pentru existența lumii. Fără Dumnezeu, fără scop final sau fără orizont inteligibil, viața noastră (și a oricărei făpturi de pe orice planetă posibilă) nu e decât un accident absurd. Ca și Nietzsche, F. M. Dostoievski a înțeles consecințele ultime ale devalorizării tuturor valorilor: ateismul duce uneori la sinuciderea fizică, alteori la suicidul cultural.
Lipsiți de rațiunea de a fi, văduviți de orice temei ontologic, sens existențial ori fundament moral, oamenii modernității târzii abandonează vechile căutări sufletești: Binele, Adevărul, Frumosul.
Ce ne rămâne de făcut? Să ambalăm într-un limbaj cinic sau burlesc minciuna fiecărei clipe. Ca orice moleculă de carbon, viața omului e suprem inutilă și irelevantă pentru soarta universului văzut și nevăzut.
În absența creștinismului, așadar, Europa nu mai poate fi tărâmul germinativ al culturii înalte. Nostalgia paradisului e alungată prin nevroza cotidiană a consumerismului: pofta de achiziție, acumulare și arătare a obiectelor cu termen de expirare limitat. Omul contemporan se înconjoară, deloc întâmplător, de produse made in China (telefonul fiind cel mai important dintre toate).
Ființa însăși e redusă la nivel de marfă: contează doar ceea ce se vinde ori se cumpără pe piața gusturilor aleatorii. Trupul însuși ajunge să fie privit (prin vitrina social-media) ca obiect sexual iar nu ca templu al Duhului, așa cum odinioară credeau sfinții și prietenii lui Dumnezeu.
Pentru că neagă și infernul, dar și paradisul, modernitatea atee se lipsește de raportarea iconică la cosmos și corporalitate. Nicăieri nu mai sunt taine, ecouri revelatori, semne enigmatice către un „dincolo” nerostit. Frumusețea anotimpurilor nu mai reprezintă, alegoric, hainele Creatorului.
Uitarea disciplinelor spirituale — rugăciunea, meditația, contemplația — face din suflet mai puțin oglinda luminoasă a Dumnezeirii, cât mai ales un abis pentru dialectica necredinței.
Kirilov, unul dintre personajele romanului „Demonii”, întrupează perfect drama nihilismului modern. El poartă cu tovarășii săi revoluționar un dialog presărat cu remarci bizare, sugestii literare sau enunțuri șocante. Dincolo de trimiterile spre Hegel, Feuerbach ori Marx, delirul kirilovian e foarte atractiv pentru toți cei care vor să înțeleagă resorturile ascunse ale ateismului contemporan.
Verhovenski, cu profilul său de apostat neîmpăcat, caută să „nășească” în sufletul „prietenului” său o decizie criminală.
— Sunt obligat să afirm necredința, continua să se plimbe prin cameră Kirilov. Pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există. În sprijinul meu se află istoria umanității. Omul n-a făcut altceva decât să-și născocească un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se ucidă.
Ateii căldicei, așadar, merită prea puțină atenție. Revelator e doar radicalismul celor care își împing convingerile filozofice până la ultimele consecințe.
„— Sunt primul în întreaga istorie universală, declamă Kirilov, care n-am voit să-mi născocesc un Dumnezeu. Să se afle acest lucru o dată pentru totdeauna. (…)
— Dar cine să afle? îl ațâță el. Nu suntem aici decât eu și dumneata.
Și, cu un entuziasm febril Kirilov arătă cu mâna spre icoana Mântuitorului, în fața căruia ardea candela.”
