Pentru Zosima, starețul rus, sursa tuturor cacofoniilor lumii moderne este îndepărtarea minții de inimă, a gândurilor omului pătimaș de starea interioară de prezență, rugăciune și doxologie.
Precum razele de lumină se distanțează unele de altele atunci când sunt prea departe de centrul discului solar, așa și muritorii se ceartă-n zbaterea lor pentru faimă, plăcere și putere, uitând să mediteze la rosturile vieții veșnice, să pregătească pasajul inevitabil al morții și să contemple gloria creației lui Dumnezeu.
Zosima e un bărbat deloc interesat de carieră, funcții ecleziastice, sex ori bani. Ceea ce-l preocupă pe monah este imitarea lui Hristos pe faimoasa via Crucis. Cum? Printr-o discretă lepădarea de sine și-o totală dăruire a timpului vieții sale ca dar pentru semeni.
Fericirea nu constă, așadar, într-o bifă de tip contabil. Omul beatific nu e neapărat insul sastisit, plezirist, nombrilist. Izolarea de ceilalți și închiderea în capsula auto-satisfacției aduc, fără excepție, melancolia și tristețea.
Atomii liberi nu produc niciodată spectacolul frumuseții. Dimpotrivă: iadul e non-relația.
Zosima, de altfel, își îndeamnă ucenicii să caute comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. Planul iminent al vieții e plin de capcane, iluzii și dezamăgiri. La capătul oricărei pasiuni telurice sau preocupări pământești, te va însoți, ca și pe Dimitri Karamazov, sentimentul deșertăciunii.
De oricât confort sau lux te-ai bucura, niciodată nu poți fi deplin fericit, atunci când alții suferă lângă tine. De aceea, Ortodoxia propune experiența sobornicității, adică o relaționare permanentă pe verticala rugăciunii euharistice, intersectată de axa orizontală a părtășiei filantropice. Centrul vieții comunitare nu poate fi decât Hristos, Cel care s-a jertfit pentru viața lumii.
Alioșa iese din casa lui Zosima pentru a-și salva frații îmbolnăviți de ateism și hedonism.
Ce este, așadar, mănăstirea? Universul rugăciunii neîncetate, un topos liturgic, arhipelagul miracolelor, poligonul ascetic, pridvorul veșniciei sau partea care vestește întregul.
Dar ce este lumea? Spațiul revoltei, geografia neascultării, mlaștina păcatului, pajiștea turmelor posedate ideologic, turnul înclinat sub povara mândriei.
Alioșa înțelege logica demonică a fragmentării unității trupului lui Hristos (acțiunea lui Ferapont), dar și capcana dizolvării relațiilor umane prin ego, trufie sau rivalitate mimetică (fărădelegea lui Fiodor Pavlovici).
Soluția? Asumarea respectului, restaurarea smereniei, cultivarea virtuților. Omul lui Dumnezeu nu poate fi decât sufletul care vindecă (nu judecă), unește (nu urăște), curăță (nu murdărește), simplifică (nu complică).
Alioșa revarsă-n sufletul lui Mitea picături de har și cuvinte înțelepte, care au puterea de a-l liniști pe cel destabilizat de gelozie, acuzat de crimă și amenințat cu temnița grea.
