Frământarea permanentă, stresul, teama corozivă, atacurile de panică, nemulțumirea și anxietatea fac parte din meniul care definesc existența modernă. Oricâte școli ai avea, oricâți bani ai fi pus deoparte, oricâtă faimă ți-ar rezerva soarta, grijile te așteaptă la colț.
Ne apasă lipsa banilor. Ne comparăm în exces. Îl judecăm aspru pe aproapele nostru: dacă-i deștept, e imoral; dacă e frumos, nu-i integru; dacă-i inteligent, e sigur arogant; dacă-i bogat, atunci a furat. Râvnim după faimă și funcții, ne dorim un statut social impozant și recunoașterea lumii.
Judecata celorlalți ne consumă zilnic și ceas după ceas. Unele insomnii ne descoperă traume din copilărie: un dascăl care te-a umilit pe nedrept, un coleg care te-a jignit prin referințe la neajunsuri fizice sau calamități biografice ale familiei.
Stresul e zgomotul de fond al vocii interioare. Ea se aude precum un ventilator stricat: pornește ori se oprește aleatoriu, dar nu te lasă-n pace.
Ești sub presiune la tinerețe, pentru că femeia sau bărbatul din viața ta iar te-a abandonat. Ești stresat la vârsta adultă fiind înglodat în datorii… Ești apăsat și la bătrânețe pentru că ieri erai cineva, dar astăzi ai cam dispărut din peisaj și nimeni nu-ți cere sfatul.
Soluția cea mai bună mi se pare a fi clasica rețetă a anticilor: „memento mori.” Să vezi că totul e atins de-o infinită deșertăciune și că totul e vânzare și vânare de vânt.
Altminteri, ubicuitatatea grijilor vieții e multiplicată de existența online: meschinării, bârfe, acreli și săgeți veninoase. Răutățile din social-media ne apasă ca și amintirile unui eșec profesional.
Șoaptele șarpelui îți spun că n-ai făcut nimic bun pe acest pământ, că nu-i destul, că-i prea puțin, că trebuie să te agiți, că-i musai să arăți (nu neapărat să fii) mai mult…
Stresul e o toxină care nu poate fi eliminată decât prin stoicism, detașare creștinească și rugăciune către Dumnezeu.
El doar se amuză de micimea gândurilor noastre. Și ne invită să facem călătoria spre Împărăția iubirii.
