De la Titu Maiorescu (1840-1917) la Vasile Pârvan (1882-1927) sau Onisifor Ghibu (1883-1972), şcoala românească n-a dus lipsă de călăuze pricepute în arta pedagogiei.
Tinerii întâlneau dascăli de suflet, iar nu doar sindicaliști zgomotoși, străini de bucuriile, curiozitățile şi freamătul adolescenţei.
Citeşti memoriile elevilor de elită din perioada interbelică — pe David Prodan, bunăoară — şi înţelegi că liceul sau Universitatea nu erau fabrici de diplome, ci locul de întâlnire al rigorii intelectuale, al idealului cunoașterii științifice, al unor modele de viaţă.
Croiala demnă și fraza limpede a profesorului de latină îţi inspirau respectul pentru vârsta senectuţii.
Profesoratul era un veritabil sacerdoțiu. Conflictul generaţiilor era aplanat de consensul valorilor. Furtul intelectual inspira dezgust.
Scriitura educată a marilor clasici exprima idealul perfecțiunii. Gândirea temeinică, adâncă și așezată alimenta focul sacru al prieteniilor de-o viață.
Dascălul era, în primul rând, dascăl. Vocaţia de gazetar, politician, diplomat sau editor nu putea motiva absenţa de la cursuri, improvizaţia bibliografică sau bovarismul.
Seminariile la facultate aveau ţinută europeană. Întâlnirile între maestru şi ucenic erau adesea informale. Nimic nefiresc într-o prietenie cu un „Mai Știutor”.
Corespondenţa pe teme ştiinţifice cu coordonatorul de teză era firească. Scrisorile de recomandare nu se pastişau, în fugă şi la grămadă.
Deplasările la conferinţele internaţi- onale asigurau ieşirea ritmică din plafonare și provincialism.
Privilegiul investiţiei în tinerii de excepţie anihila orice calcul egoist. Școala nu erau un debuşeu pentru oameni frustrați, ci legământul fidelităţii faţă de proiectul renascentist al cunoaşterii enciclopedice.
Cum se înfăţişează învățământul autohton, astăzi? O întreagă generaţie de plagiatori își exhibă neuronii impudic, în văzul tuturor.
Foşti activişti de partid conduc nestingheriţi doctorate de filozofie în timp ce tineri hărăziţi cu inimă şi minte sunt excluşi din sistem.
E timpul unei revoluții meritocratice în școala românească.
Mihai Neamțu
