Totuși, vreau să vă dau și o veste bună: nu suntem primii în această situație. Dacă vă uitați la Faptele Apostolilor, capitolul 17, îl veți vedea pe un bărbat al lui Dumnezeu care a stat înainte la picioarele lui Gamaliel, pe „apostolul Mediteranei”, cum i s-a mai spus.
El intră în Atena, care era cetatea culturii, în care tendințele ideologice și culturale erau adesea setate de către filosofi, de către politicieni, ca și astăzi. Aici apostolul intră cu un curaj nebun, după ce a fost respins de frații săi evrei din Tesalonic, dar el perseverează (și ce este un lider dacă nu un om care face un bun management al dezamăgirii!?).
După vizita în Tesalonic și în Bereea, apostolul coboară și vede o cetate plină de idoli. Noi când ne gândim la idoli ne imaginăm vițelul de aur, niște statui, ne gândim la lucruri făcute de mâini omenești. Foarte probabil în Atena existau asemenea idoli, dar erau și niște idoli ascunși mai importanți decât idolii făcuți de mâini omenești.
Dar dacă ar veni, să spunem în America, apostolul înarmat cu acest Cuvânt al lui Dumnezeu, ce idoli ar întâlni el în 2021, într-o zi de vară? Ce idoli credeți că sunt prezenți în mintea și în sufletul contemporanilor noștri? Ce scrie pe altarul văzut sau pe cel nevăzut? Uneori altarul e un televizor, nu trebuie să faci mai mult decât să cumperi un televizor și să te uiți ore în șir ca să uiți de Dumnezeu.
Sigur că te preocupă, ca și pe acești atenieni, lucrurile noi, relativ nemaiauzite. Însă apostolul face un lucru extraordinar acolo, într-o lume căzută, plină de păcate, în care atenienii erau lipsiți de har. În această cetate a lui Socrate, Platon și Aristotel, apostolul a căutat să găsească virtutea și lucrurile remarcabile pe care le putea lăuda. Tot așa și dumneavoastră, venind în America, ați căutat să vedeți partea bună a lucrurilor, partea plină a paharului.
Și ce-ați spus? Americanii, deși au păcatele lor, sunt totuși corecți, cinstiți, dornici să te ajute, ospitalieri, sunt oameni care sunt puși pe treabă, care muncesc mai mult, care te răsplătesc așa cum se cuvine. Este exact ce a făcut Pavel atunci când a spus „întru multe vă văd, bărbați atenieni, evlavioși”. Vedea căutători ai unui Dumnezeu pe care el venea să-L vestească.
Și apoi le spune care este Dumnezeul acesta, în același capitol 17, versetul 24. Cine este Dumnezeul pe care-L vestește orice creștin în lume? „Este Dumnezeul care a făcut lumea și tot ce este-n ea. Domnul cerului și al pământului.”
O să ziceți că probabil nu este nimic nou în faptul de a vorbi despre Dumnezeu Creatorul, Dumnezeul cerului și al pământului. Să știți că este extrem de important să vedem faptul că Dumnezeul nostru nu se confundă cu Dumnezeul panteismului new age al zilelor noastre căruia, sunt sigur că ați auzit această expresie, foarte mulți speakeri motivaționali chiar îi mulțumesc: „I thank the Universe”.
Oamenii au ajuns să se închine creaturii și nu Creatorului de foarte multe ori. Dar vine apostolul și tranșează: nu, Dumnezeul cel viu este Creatorul, El este Cel care trebuie să primească lauda, El trebuie să primească închinarea, dragostea noastră, iar nu lucrurile pământești și materiale. E o mărturisire atât de importantă pentru zilele noastre încât vă invit să fiți și voi ca și apostolul Pavel: curajoși, mărturisitori și oameni prezenți în viața cetății.
Nu avem cu ce să ne rușinăm atunci când stăm de vorbă cu stoicii și cu epicureii. În ce credeau epicureii? Ei credeau în plăcere, ca majoritatea dintre noi. Viața unui epicureu era o viață care încerca să elimine cu orice preț suferința. Să nu credeți că sunt un maniac care ar vrea mereu să vadă flagelări și un masochism de tip religios în jur. Mă gândesc că totuși creștinii le spun celor din jurul lor că suferința este inevitabilă.
Că noi îl vestim pe Hristos cel răstignit, Cel care a luat crucea. Într-un fel sau altul, ca să fii ucenic al Domnului trebuie să-ți iei și tu crucea. Și trebuie să faci și tu ceva cu suferința aceasta care-ți va fi dată, chiar dacă nu o alegi. Pentru că, dragii mei, vă spun un secret: Dumnezeu a pus la capătul plăcerii un cui.
Chiar și atunci când te îmbeți de plăcere, dai de durere. Dacă nu mă credeți, uitați-vă la Harvey Weinstein, care-și așteaptă sentința, între o sută douăzeci și o sută cincizeci de ani de închisoare, după ce a batjocorit zeci și zeci de femei. Uitați-vă la Jeff Epstein, care nu mai e printre noi, și care cu asemenea apucături a corupt imaginația și viața unor oameni politici din America și de peste Ocean. De aceea spun că Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, a pus la capătul plăcerii un cui, care să te doară și care să-ți reamintească că ești muritor și că trebuie să te întorci dinspre păcat înspre recunoașterea Lui ca suveran, prin pocăință și prin lacrimi.
Iată cum epicureii vin spre Pavel și spun despre el inițial că este un „babbler”, un palavragiu. Ni se spune adesea și nouă, creștinilor din România, că suntem niște palavragii, așa cum probabil i s-a spus și lui Pavel, nu doar în Atena. Și ne asumăm și noi această condiție de a fi câteodată niște victime ale vieții publice. Suntem adesea tratați cu dispreț și nu ne pare rău pentru asta, căci știm că aceasta este soarta celor care Îl urmează pe Hristos. „Nu te teme, turmă mică” a zis Iisus. Iisus nu ne-a propus un concurs de popularitate.
Iisus n-a venit să spună : „Eu am înviat și voi veți avea, creștini, cele mai multe like-uri pe Facebook.” Nu-mi amintesc lucrul acesta. Iisus n-a venit să spună: „Pace vouă, veți fi o majoritate politică”. Eu nu-mi amintesc nici această formulă. „În lume necazuri veți avea”. Asta îmi amintesc, iar Pavel apostolul știa că suferința este parte din viața unui creștin. Și voi dacă veți vorbi cu niște oameni din lume și le veți spune despre Dumnezeu veți fi tratați așa cum a fost apostolul Pavel tratat, cu un ușor dispreț. Din când în când trebuie să te pregătești pentru situația în care a fost Pavel, umilit și marginalizat.
Discuția nu se oprește însă aici. El stă de vorbă și cu stoicii. Cine erau stoicii? Erau oameni mai înțelepți decât epicureii. Ei credeau că trebuie să ducem o viață în acord cu natura, kata physin. Dincolo de asta, stoicii aveau o mare problemă: nu recunoșteau libertatea și harul. Stoicii trăiesc, cum spune și cuvântul, cu asprime față de ei. Eu cunosc oameni de afaceri și nu numai, sportivi excepționali care se trezesc la 4 dimineața, aleargă, transpiră și e un lucru bun acesta. Muncesc de dimineața până seara, își construiesc afaceri și este extraordinar. Își stăpânesc trupul și-i aplaudăm pentru asta.
Dar știți ce nu pot să facă pentru că nu-L au pe Dumnezeu? Nu pot să ierte. Nu pot să uite când cineva le-a greșit. Deși sunt plini de râvnă și sunt oameni foarte disciplinați, ei nu-L acceptă pe Hristos ca Mântuitor și, pentru că n-au primit ei iertarea de la Domnul, ei n-au puterea să-i ierte pe alții. Din această îngâmfare a minții rezultă superioritatea, disprețul. Încet-încet, inima lor se împietrește. Deși sunt stoici, atletici, porniți spre virtute, fără Hristos, fără smerenie, fără iertare, nu reușesc să trăiască o viață la care Dumnezeu ne-a chemat, o viață a desăvârșirii întru iubire.
Apostolul Pavel a ajuns să-L mărturisească și pe Hristos cel înviat. Când au auzit de înviere, grecii au spus: „Gata, destul, te vom asculta și altă dată”. Adică a fost trimis la plimbare, așa cum și voi veți fi trimiși. Vestea bună este însă că apostolul, într-o cetate străină, într-un areopag al Atenei, unde nu avea prieteni, face prozeliți și convertiți poate mai mult decât în sinagoga din Tesalonic. Îi amintim pe Dionisie și pe Damaris, care era femeie. Deși ni se spune că erau mulți bărbați în Atena, apare și femeia, pentru că adesea uităm acest lucru: femeile sunt extrem de importante în lucrarea Bisericii. Damaris devine ucenică a lui Hristos.
Povestea pe care v-am spus-o în această seară este o poveste despre adevărata vocație a creștinilor. Reiterez: menirea noastră este aceea de a înfrunta în orice grădină ne-am afla șarpele minciunii, șarpele comodității, șarpele iscodirilor și șarpele bârfei. În același timp, chemarea noastră este să fim cu adevărat scafandri, să mergem întru adânc și de acolo, din adâncurile unei vieți duhovnicești, să extragem perle și mărgăritare de preț care de fapt vor revela strălucirea și lumina lui Iisus Hristos, Domnul nostru, în veci de veci.
Amin!
