Între 20 și 40 ani, trăim viața euforic, ardent, fără teama c-am putea rata ținta. Greșelile mari ni se par mici. Ne scuzăm cu ușurință propriile abateri și acuzăm vehement erorile înaintașilor. Ne investim cu entuziasm naiv și gratuitate candidă într-o puzderie de proiecte civice ori sociale, fiind convinși că „noi suntem schimbarea.”
Muncim asiduu peste program, construim cariere, delirăm politic, asumăm partizanatul electoral, declamăm sloganuri și ne credem nemuritori. Sperăm, la final, c-am tras și lozul câștigător.
Boala ni se pare o himeră iar timp pentru melancolii, reflecții profunde sau încetiniri duhovnicești n-avem. Suntem ocupați, grăbiți, zeloși. Ne simțim demiurgi ai unei biografii îndrăznețe. Suntem stăpânii clipei.
E suficient să te lovească trenul unei lungi suferințe ― pierderea unei slujbe, moartea unui om drag, divorțul nedorit (dar banalizat) ― pentru a înțelege precaritatea vieții și caracterul vulnerabil al tinereții. Ne-am planificat fericirea și, totuși, în chestiunile esențiale… am clacat fantezist.
Circumstanțele exterioare ale vieții — módele culturale, economia, pandemia — ne marchează implacabil existența. Suntem striviți, parcă, de forțe uriașe ale istoriei — mișcări seismice la nivel geopolitic, ideologii dezlănțuite, isterii colective și legități oarbe.
Am vrut să construim fericirea pe cont propriu, dar ne vedem prinși precum lemnul butoiului într-un cerc de fier. Ne-am luat mașină sau casă, dar nu putem cumpăra autostrăzi. Avem copii talentați, dar calitatea școlii n-o mai controlăm tot noi. Aveam cândva puterea de-a schimba o lume (s-a întâmplat 1989), dar și lumea are puterea de-a ne schimba profund.
Ne declarăm liberi, dar acționăm ca jucăria celor care mint, prostesc și manipulează. Suntem, în cea mai bună variantă, un Albatros înlănțuit, ca-n poezia lui Baudelaire sau niște simple personaje din povestea lui Tolstoi despre „Război și pace”.
Asfințitul oricărei tinereți invită la umilință și adevăr…
