Domnule Neamțu, ca om al cetății, care sunt lecțiile implicării Dumneavoastră în construcția unui partid la firul ierbii?
Privesc înapoi și am amintirea unei platforme politice curate: Noua Republică.
Privesc înainte și văd că, în plină furtună, barca numită România are nevoie de vâslași. Cetățeni care înțeleg diferența între Sclavie și Libertate.
Români care știu că au o țară frumoasă, cu istorie, cultură, limbă și spiritualitate. Lideri care n-ascultă sirenele ademenitoare ale imoralității. Ambasadori ai României care să ne reprezinte, prin excelență profesională, oriunde in lume: la Roma, Paris, Londra, Los Angeles, Chicago sau Toronto. Tineri care au învins lehamitea și frica. Vizionari care înțeleg puterea simbolurilor care unesc, nu dezbină. Inși gospodari care stau până noaptea târziu grele și sacrifică o plăcere joasă pentru o cauză înaltă. Părinți și bunici care se gândesc la copii, nepoți, ucenici și urmași.
De asemenea oameni are nevoie România: bărbați și femei care practică optimismul ca pe-o formă de politețe. E important să recunoaștem oamenii capabili de performanțe. Dacă suntem printre primii la viteza internetului în lume și dacă avem mii de firme IT competitive (să nu uităm cel mai bun antivirus), putem deveni campioni și-n alte industrii.
Într-o societate bolnavă de cancerul neputinței, cei hrăniți cu lumina credinței vor fac diferența. E ușor să faci promisiuni, e mai greu construiești lucruri durabile. Demolatori avem destui. Ne trebuie calfe, meșteri și zidari. Unde? În șantierul numit #RomâniaDeșteaptă.
Vorbiți mai departe ca o persoană interesată de politică. Greșesc, oare?
Nu, doar că mă politica mă atrage dintr-o altă rațiune: vreau ca Maria, fiica mea de nici doi ani, să trăiască mai bine decât generațiile născute sub comunism. Înainte de-a salva planeta, avem de apărat ceva foarte personal, chiar intim: un arbore genealogic, niște rădăcini, dar mai ales un proiect. Zidul de protecție în jurul familiei se construiește cărămidă cu cărămidă. Una dintre cărămizi vizează planul economic, alta dimensiunea morală. Mai există educația, cultura, spiritualitatea. Politica, evident, nu poate lipsi din puzzle.
Dar ce a lipsit României pentru a preveni Marele Exod al creierelor?
Mulți văd, toți suferă, însă doar câțiva pricep. Cei care au darul înțelegerii au datoria morală de-a vorbi celor care trăiesc zilnic drama vieții sociale.
Dacă ar trebui să vorbesc despre rătăcirile noastre, m-aș referi, pe scurt, la geneza feudalismului politic în România post-decembristă.
Imediat după asasinarea lui Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist s-a reorganizat prin reunirea baronilor locali din teritoriu (șefi de întreprinderi, eșalonul doi al nomenclaturii, oamenii Securității, etc.)… Noua putere n-a ezitat să recurgă la crimă, violență de stradă, hoție.
Cu ce rezultate?
După pervertirea proceselor democratice, cetățenii săraci ai României au asistat la spectacolul redistribuirii arbitrare a resurselor economice pe criterii clientelare. Care județe beneficiază de îngăduința partidului conducător? Cele care aduc mai multe voturi de la un electorat păcălit cu noianul de pomeni, sacoșe electorale, acțiuni de șantaj și angajări în aparatul de stat.
Ce rol au baronii locali? Să cumpere conștiința alegătorilor turmentați de propaganda televiziunilor. Ce face despotul de la centru? Distribuie în teritoriu (prin Ministerul Dezvoltării) felii apetisante din marele tort de arginți, adunați din buzunarele noastre în visteria țării.
Așa cum narcomanul își crește zilnic doza de heroină, guvernele ticăloșite măresc dependența populațiilor sărace față de politicile Statului social. Baronii ne vor sclavi, nu oameni liberi. Cetățenii educați, harnici și gospodari sunt principala amenințare la adresa feudalismului politic.
Ați afirmat că fenomenul corupției ucide oameni. Nu-i o exagerare?
Pentru a răspunde corect la întrebarea Dumneavoastră, e suficient să facem un simplu exercițiu aritmetic: câte operații pentru bolnavii de leucemie puteau fi făcute din banii furați? Câte burse de excelență am fi putut da copiilor de la țară dacă nu se înregistra un asemenea prejudiciu? Câți dascăli ar fi primit o leafă mai bună? Câți antreprenori ar câștigat o licitație netrucată?
Compasiunea e o virtute, dar ea trebuie îndreptată către milioanele de români ținuți, decenii la rândul, într-o sărăcie lucie. De către cine? De către de niște mafii ticăloase, fără Dumnezeu și fără dragoste de aproapele.
Referința dumneavoastră la trezirea spirituală a neamului românesc ne obligă să vorbim despre relația dintre Biserică si societate. Cum vedeți acest raport delicat?
Îmi amintesc c-am debutat cu o carte intitulată: „Bufnițadindărâmături. Insomnii teologice în România post-comunistă.” Volumul, publicat la 25 ani, m-a costat scump. Înainte ca DNA să existe (ori personaje ca Teodosie Snagoveanu să prindă avânt), mi-am permis să vorbesc despre „mita și mitra valahă”. Consecințele unei asemenea îndrăzneli? Cred că le bănuiți.
Astăzi sunt și mai pesimist: dacă nu facem schimbari, ne așteaptă un veritabil tsunami. Există riscul unui declin profund și galopant al credinței, mai ales printre tineri. Comentariile mele nu-și arogă vreo superioritate morală ori vreo competență profetică. Sunt doar un observator atent, nevrednic și temător. Sumbrele mele presimțiri de la finele secolului trecut s-au adeverit. Încrederea în BOR s-a prăbușit, fără ca vreo dezbatere onestă între clerici și laici să fie provocată cu sentimentul urgenței. Da, au apărut emisiuni decente la Trinitas.tv! Da, avem oaze monahale unde sfințenia terapeutică și delicatețea umană coabitează fericit. Da, există Oașa, Valea Plopului, Sihăstria Putnei, Horezu…
Să nu uităm și programele sociale ale Bisericii, acțiunile filantropice sau realizări importante ale unor organizații precum ASCOR, Nepsis ori Liga Studenților.
Desigur. Toate reușitele Bisericii ne bucură. În același timp, fabricile de diplome ecleziastice au produs forme fără fond; complicitățile vinovate ale unor ierarhi cu baronii locali s-au desfășurat în văzul tuturor (un lider politic condamnat definitiv a primit cântarea „vrednic este!”); manifestări de trufie ale administrației bisericești au existat și după tragedia #Colectiv.
Credincioșii vor să-și vadă episcopul mergând într-o piață cu oameni normali, într-un platou de televiziune laică, la Gara de Nord sau într-o stație de metrou, la ore de vârf. Degeaba construim ziduri, dacă ne scapă reflexele pastorale inspirate din pildele lui Iisus.
Dincolo de litomanie, unde-i normalitatea, firescul sau, altfel spus, epifania urbană? Iisus s-a remarcat printr-o prezență publică macată de elementul-surpriză. Tinerii secularizați văd azi prea multe gesticulații religioase amprentate de-o coregrafie robotizată. E doar impresia mea, mă întreb?
Dar care este impactul celorlalte culte religioase?
Ortodoxia are adâncimi duhovnicești mascate de relația vinovată cu factorul politic. Greco-catolicii sunt frământați mai departe de revendicările patrimoniale. Replierea pe sine și discursul juridic au confiscat energiile necesare elanului misionar. Totuși, creștinii au fost solidari în jurul Coaliției pentru Familie. E un lucru bun.
Neoprotestanții și-au asumat o vizibilă ofensivă apologetică, dar suferă de facționism intern. Dragostea pentru Cuvântul divin e reală și eficace, dar contextul liturgic îmi pare sărăcit prin apelul la PowerPoint, blugi rupți sau tobe.
Cum să educi omul lăuntric atunci când renunți la dimensiunea mistagogică a luminii, a clopotului, a icoanei, a tămâiei, a candelei sau a arhitecturii sacre? Ce stare de rugăciune, mister și contemplație vei comunica într-o clădire iluminată cu neoane și spoturi de concert hard-rock?
Până organizațiile noastre religioase vor depăși această derivă identitară sau criză de legitimitate, elevele de liceu vor continua să posteze o poză deocheată pe Instagram ori Snapchat, fără să audă chemarea la vecernie; cei pasionați de yoga vor apăra ateismul vegan, fără să știe ceva despre isihasm, urcușul lui Moise pe Muntele Sinai sau trăirile contemplativilor creștini de pe Muntele Athos; tinerii antreprenori vor prefera canapeaua de la Starbucks, nu dădăceala babelor cu batic; managerii din companiile multinaționale se îngrămădesc la sala de fitness, fără să înțeleagă rostul moaștelor, al colivelor postume sau al colacilor funerari.
Creștinismul trebuie redescoperit. Cum? Nu pornind de la o analiză, ci de la o privire. Privirea lui Iisus.
Care este rolul intelectualilor in politică?
Am să vă răspund cu o poveste despre un scriitor canonic pentru istoria literaturii române.
Când, pe la mijlocul anilor 1980, Partidul Comunist a decis să ne facă pe toți pionieri, ne-am trezit aduși într-o excursie la casa memorială „Octavian Goga” din Ciucea. Locuința poetului e așezată într-o superbă vale a Crișului Repede, pe drumul dinspre Oradea către Cluj. Cumpărat de la prietenul Ady Endre, conacul respira tăcerea sacră a mormintelor. Se mijea de ziuă când am urcat treptele spre conac.
„Mărită fie dimineaţa / Ce-a săvârşit a noastră nuntă, / Bătrâne Olt! — cu buza arsă / Îţi sărutăm unda căruntă.” Ca fiu al unei profesoare de limba română, învățasem entuziasmat aceste versuri. Ele îndemnau puiul de ardelean către slujirea dezinteresată a patriei.
Pentru supraviețuitorii Marelui Război, Octavian Goga reprezenta vocea sobră a demnității românești. Durerea calvarului lui Horea și strigătul lui Avram Iancu se împleteau într-o scriitură a suferinței colective. Ecourile s-au auzit peste munți. Dacă Slavici fusese prețuit de Maiorescu și Eminescu, Goga s-a bucurat de amiciția lui Caragiale.
Am pășit sfios pe aleile parcului din Ciucea. Încăperile fuseseră modificate, dar frumusețea salonului de muzică a rămas neştirbită. Acolo cântase și Dinu Lipatti, la îndemnul soției poetului (mare cântăreață la Budapesta și, apoi, la Opera Română).
Era Octavian Goga o excepție pentru clasa politică a României interbelice?
Cred că excepția veritabilă a fost Iuliu Maniu. Vă reamintesc doar că Nae Ionescu, născut la Brăila, se procopsise cu o vilă în zona Băneasa şi o limuzină Maybach. Goga, fost secretar de la asociația transilvăneană „Astra”, și-a dorit o casă la munte. Așa s-a metamorfozat poetul țăranilor într-un arghirofil oportunist. Nu ştiam atunci că scrierile politice ale fostului Premier exhibau cultul fascist al Statului omniscient, dar şi idei periculoase precum sinistrul „Plan Madagascar”. Nu doar poetul Goga i-a încântat pe reprezentanții Germaniei naziste, ci şi seducătoarea Veturia (soția implicată în acțiuni de spionaj favorabile lui Hitler).
V-am spus povestea acestei dezamăgiri pentru că România are astăzi nevoie de oameni oneşti, nu de primadone. Admiratorul plugarilor și prietenul clăcașilor devenise un demnitar răsfățat al României Mari. Din șperțuri și favoruri guvernamentale, Octavian Goga și-a construit o considerabilă avere — dechizându-și, pesemne, și un cont bancar în Elveția.
Pentru cei care cred că intelectualii reprezintă suprema garanție a moralității în politică, povestea lui Octavian Goga servește ca vaccin.
Trecutul României interbelice pare foarte amestecat. Cum vedeți, totuși, viitorul Uniunii Europene?
Nu posed inteligența birocraților și nici subtilitatea experților, dar întreb totuși: vor fi două, patru sau șapte viteze? Cum merge, de fapt, Europa? Problema Uniunii este Polonia (o țară cu GDP dublu față de România) sau, mai curând, stagnarea economică din țările mediteraneene (un fenomen endemic)?
E clar pentru toată lumea că viața tinerilor născuți în Andalucía ori Sicilia nu seamănă cu oportunitățile profesionale ale studenților din Niederbayern, Freiburg sau Tübingen. Pentru unii, viitorul înseamnă șomaj, depresie și tristețe: șosele pustii, chirii mizere în cartiere părăsite, un scuter sau o bicicletă second hand. Pentru alții, urmează decenii de prosperitate, cu prime grase la companii de succes, o vilă scumpă, un BMW electric, vacanțe în Malibu, Alaska sau Bora Bora.
Ca și America de Nord, Europa e un continent al inegalităților accentuate. Cuvinte precum „solidaritate”, „casa comună” sau „cetățenie europeană” sună frumos, dar nu țin de foame. În Spania, Grecia sau Italia, o proporție uriașă din segmentul tânăr de vârstă cunoaște șomajul (70% în Melilla sau 58% în Calabria). România, de asemenea, are zone de sărăcie extremă.
Ce soluții au liderii UE pentru popoarele europene? Ce facem cu zonele paupere, că au trecut patru decenii de la „integrarea” lor? Personal, cred că ne trebuie libertate economică (pe scurt: capitalism) și o renunțare imediată la birocrație.
Care e principala provocare la adresa României?
Demografia și fuga creierelor. România nu va prospera fără oameni ultra-calificați la locul de muncă. Ne trebuie o politică inteligentă de deschidere a pieţei muncii pentru personal calificat din alte țări. Trebuie să acceptăm realitatea: România se depopulează puternic, fie pentru că sporul este negativ – minus 66.000 de persoane în 2016 şi încă o scădere, de peste 13.000 de persoane, în ianuarie 2017 – fie pentru că migraţia continuă.
Deschiderea către străini e o calitate, și spun asta ca om care a petrecut șapte ani departe de granițele României. În același timp, e obligatorie cunoșterea istorică și discernământul. În Europa occidentală și în România e nevoie de muncitori calificați profesional și compatibili cultural cu valorile civilizației euro-atlantice. Priviți la dramele din Franța, Belgia sau Germania, unde procesul integrării a milioane de imigranţi ilegali a eșuat. Carnagiile de la Berlin, Paris, Bruxelles, Nisa ori Manchester trebuie evitate cu orice preț.
Câtă vreme la Bucureşti va domni coruptia, e puţin probabil ca românii din diaspora – oameni cu o cultură democratică puternică – să fie încurajaţi să revină. Mai grav, mulți tineri vor să plece. Deja sunt zone din Ardeal unde dezvoltarea este blocată de lipsa forţei de muncă bine calificate, iar de situaţia dramatică din spitale nici nu mai pomenesc.
Iată de ce spun că accelerarea ritmului de dezvoltare al Românie impune fie politici demografice pro-familie, fie aducerea în ţară a unor ingineri, medici sau cercetători a căror muncă are o valoare adăugată ridicată.
Privind spre viitor, sunteți mai curând optimist sau pesimist?
Cât timp accesul la Internet va fi liber, bătălia pentru democrație e deschisă. Trebuie să învățăm să folosim Facebook, YouTube, Twitter sau alte platforme social-media. Dacă vrem să ne conducă oameni corecți în 2019, 2020 și 2024, trebuie să ducem dezbaterea de idei (și, uneori, războiul cultural) în casele cât mai multor români letargici. E nevoie de o trezire spirituală.
Vrea cineva să fie sclav fericit? Căpușă sătulă? Păpușă răsfățată? Pește sau prostituată? Robot programat cu cheița, din exterior? Sunt milioane de inși deja încolonați spre abatorul conștiinței colective. Oameni fără patrie și fără destin; ființe gelatinoase, lipsite de licărul luminii. Indivizi ingrați, alienați, lipsiți de rădăcini.
Personal, cunosc români care nu și-au vândut sufletul pentru un pumn de arginți. Ei iubesc viața intensă și au voința aprigă; prețuiesc slobozenia gurii; respectul și onoarea; tăcerea evlaviei; ierarhiile naturale; meritocrația; privirea ageră a cercetașului; zâmbetul campionului; credința și loialitatea. Îi știți și dumneavoastră; împreună, așadar, putem descoperi algoritmi inteligenți care vor scoate din vocabularul nostru expresia: „nu se poate”.
Deci credeți că se poate?
Cu o singură condiție: să practicăm trezvia.
Oare chiar credeți că România va ieși din mizerie și sărăcie prin imbecilizarea orchestrată de canalele propagandistice? Oare vom fi vreodată o țară demnă, respectată și prosperă, câtă vreme mințile tinerilor sunt umplute, ca niște tomberoane, doar cu propagandă, manele, can-can, rumeguș, canabis, toxine alimentare, hlizeală și vulgaritate? Câtă vreme viața lui Bălcescu e mai puțin importantă decât haremul lui Capatos? Credeți că privind la emisiuni de divertisment vor dobândi spiritul de luptător, pasiunea pentru libertate sau visul independenței materiale ori spirituale?
N-o să ne salvăm ca țară fiind mereu fataliști, neputincioși, pasivi. Suntem o generație obligată să acționeze. Cum? În spiritul celor care au luptat în 1989, în 1918, în 1878. Tertium non datur.
