Moșul Ilie

aprilie 2, 2023

„Aveam în casă un portret al lui Moș Ilie în care purta o decoraţie dată de rege – un om înalt, frumos, cu doi ochi albaștri, pătrunzători. Asta m-a marcat la acea fotografie – privirea blândă, dar pătrunzătoare, intensă, opusul privirii împrăștiate a omului de astăzi. Era privirea unui om care își dorea un singur lucru – pe Dumnezeu! Cei din familie îmi spuneau că era mereu zâmbitor și că umbla numai în alb, în straiul lui național, încins cu un chimir.

Eu aveam cam 10 ani pe atunci, când ai nevoie de modele, iar ai mei mi-au vorbit despre el ca despre un erou, un reprezentant al armatei regelui, aşa o numeau în familie, condusă de Ferdinand Întregitorul. Moşu luptase în armata aceasta, condusă de generalul Gheorghe Mădărăscu, trecuse cu ea Tisa şi luptase împotriva comuniştilor lui Bela Kun, pe care, îmi spuneau tot ai mei, «i-o bătut de s-or căcat pe ei!». Figura lui eroică m-a marcat.

Era un om născut în 1885, un reprezentant al generaţiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care îşi păstrase limba şi credinţa cu preţul unor mari jertfe. Ei bine, omul acesta, care avusese o pasiune politică ardentă în prima parte a vieţii, nu numai că luptase ca voluntar pe front, dar fusese şi un membru activ al Partidului Naţional al lui Iuliu Maniu, acest om a suferit, la un moment dat, o schimbare lăuntrică radicală în urma unei tămăduiri miraculoase primită de la Dumnezeu.

După această vindecare el începe să facă misiune în popor alături de frații lui din Oastea Domnului, iar Hristos îi dă puterea de a tămădui el însuși, prin rugăciune, felurite boli. Toate acestea și le-a notat în jurnal, un document excepțional, care pe mine m-a dus cu gândul, când l-am citit, la scrierile altor doi mari sfinți ai ortodoxiei – Simeon Noul Teolog și Siluan Athonitul, ultimul chiar din generația lui Moș Ilie.

Stră-străbunicul meu a fost un om excepțional, un om care a avut cunoașterea directă a lui Dumnezeu. Astăzi noi ne așteptăm să vedem toate darurile cu care Mântuitorul l-a înzestrat numai la preoți și la monahi. În realitate, dacă citim Patericul, vom găsi întâmplări în care pustnicii din deșert vin la oameni simpli, cu familie, pentru a primi un cuvânt de folos.

Și să știți că așa era și Moș Ilie. La el veneau nu pustnici, dar țărani din împrejurimi, ca să ceară sfat în multe privințe, pentru că știau că rugăciunile sale aveau putere. Și cred că tot ceea ce fac eu astăzi și ceea sunt este și rodul rugăciunilor acestui mare om. Un om din generația celor care au făcut România Mare.

În sat îi spuneau Moșu. Moșu și atât, deși, de chemat îl chema Ilie Neamțu. Însă nimeni nu putea să îi zică pe nume, pentru că, gândesc eu, lucrarea lui era peste marginile omenești. Nume au oamenii, dar „moşi” prin care să se scurgă toată seva neamului pentru a ieşi limpezită la lumină, „moşi” care să se roage aprins, atât de aprins încât să îţi aducă ploaia în vreme de secetă sau să îţi scoale vita beteagă din grajd, „moşi” de aceştia sunt anevoie de aflat şi, dacă îi afli, nu poţi să le mai spui pe nume, le spui doar „moşi” şi atât.

Aş fi vrut ca degetele mele să fie acum, când vă scriu toate acestea, aprinse de flăcăriile cincizecimii, să vă pot şi eu arde inimile aşa cum mi-a ars sufletul dragostea de Dumnezeu a acestui ţăran simplu şi bătrân cât vechea Românie. Călăuză prin viaţa lui de roman

Când l-am întrebat pentru prima dată cum era străbunicul său, a început să plângă. „Moş Ilie a fost pentru mine ca o icoană. Cu el am crescut, de copil mic. Un om simplu cu sufletul cât pita.

S-a născut în 1885 și a trăit toată viața în satul Târnova din Arad. În Primul Război Mondial s-a înrolat ca voluntar și a luptat în regimentul Horea pentru «dezrobirea Ardealului». Aşa zicea de fiecare dată. Nu zicea «pentru Unire», ci pentru «dezrobirea Ardealului». Cu gândul ăsta a luptat, dar nu numai el, ca el au fost mulţi, o generaţie întreagă, generaţia care a făcut România Mare.”

A suferit toată viaţa, a avut multe necazuri şi a fost un neînţeles. Cred că de înţeles l-am înţeles doar noi, copiii, şi fraţii lui din Oastea Domnului, împreună cu care se ruga. Până s-o întors cu totul către Dumnezeu, în urma unei mari minuni, a fost foarte implicat politic în perioada interbelică, fratele lui chiar a făcut puşcărie din pricina asta după venirea comuniştilor.

ERA OM GOSPODAR. ERA LIDERUL COMUNITĂȚII. PRODUCEA ÎNSĂ ȘI MULTĂ ȚUICĂ

Aţi pomenit de o minune care i-a schimbat viaţa. Ce s-a întâmplat de fapt?

S-o îmbolnăvit grav de o trebuit să îi taie piciorul, ca să nu moară. Dar Moşu nu a vrut să i-l amputeze şi s-o pus pe rugăciune, iar Dumnezeu l-a vindecat printr-un miracol. Minunea a descris-o apoi într-un jurnal, pe care l-a ţinut până spre moarte. Această vindecare i-a schimbat viaţa.

El era credincios şi înainte, dar după aceea avea o dragoste fierbinte de Dumnezeu. Umbla desculţ prin sate şi se ruga pe la casele oamenilor bolnavi, iar tata îl certa că e desculţ şi râd oamenii de el, dar lui puţin îi păsa ce crede lumea.

Desigur, nu se ruga doar el. Creştinii din Oastea Domnului obişnuiau să se adune la căpătâiul câte unui bolnav şi să se roage împreună cu el. Îmi aduc aminte că, pe când eram copil, pleca de acasă, chemat de fraţii lui ostaşi, iar eu mergeam la el şi găseam prin cameră câte o carte poştală, aşa se comunica pe atunci, pe care scria: «Vino frate Ilie că sora Lena îi pă pat, boleaşte. Vino şi te roagă pentru ea!» Şi oamenii se vindecau la rugăciunile lui!

Dar să ştiţi că despre toate astea greu am scos de la el ceva, pentru că tare se ferea de laude. Minte nu am avut să păstrez totul de la el. Mi-au rămas doar caietele lui, două la număr, un fel de jurnal, în care Moșu şi-a notat tot drumul său către Dumnezeu. Le-am găsit într-un fioc (sertar) vechi.

REVENIREA ÎN FIRE

„Însemnare, luna august, anul 1931. Am avut o durere în piciorul stâng şi m-am dus la Cuța lui Simion se-mi facă leacuri. Am probat cu felurite doctorii, numa la medic n-am fost și durerile erau tot mai grele, mi se părea că eșa foc din picior, ear piciorul se umfla și eșea câte o beșicuță mică, apoi se spărgea beșicuța și eșea din ea venin galben subțire. Me rugam Domnului și postiam căci am ajuns de nu mai puteam nici mânca de durere.

Dar durerea tot mai rău s-a făcut după ce a trecut Nașterea Domnului. Prin Ianuar am ajuns de zece nopți n-am mai putut dormi și în tótă noaptea trebuia femeia mea se me lege cu zăpadă la picior, iar când se topea neaua se me deslege și se pună altă neauă. Și nu mai aveam stare, de durerile ce am avut am fost gata să mor.

A venit într-o zi la mine fratele meu Nica și m-a dus la Arad la medicul Capdebou de mi-au făcut vizită. Și mi-a zis medicul că aiasta este o bólă fórte periculósă care nu se póte vindeca nici de un doctor. Doctor nu este pe pământ se me pótă vindeca! Numai așé se póte vindeca, dacă îmi taie picioru din genunchi. O zis se me aleg: or se me taie piciorul, or voi muri în cele mai grele chinuri.

Eu am zis căci totuş să-mi dea ceva medicină, el însă răspunde: «Pot să-ţi dau, dar aceasta nu-ţi va ajuta la nimica, şi nici un doctor fără numai singur Dumnezeu. Dumnezeu póte da vindecare, da doctoru nu!», aşe mi-o zâs, iar când mi-o pomenit de Dumnezeu atunci mi se păru că intră un cuțit la mine în inimă.

Am venit acasă, căci eram într-o zi de vineri seara. Am pus leacuri sâmbătă şi Duminecă şi luni nu mai puteam de durere şi leacurile nu putea nici o clipă să-mi uşureze durerea. Apoi marţi am țâpat tóte doctoriile și legăturile de la picior și m-am pus în post și rugăciune din tótă inima cătră Domnul Dumnezeu.

Că numai El póte da vindecare și scăpare de la mórte. L-am rugat să mă ajute și m-am făgăduit că voi asculta cuvântul Lui și tot ce se cere de la mine voi face cu bucurie și oriunde voi fi trimis voi merge, la orice lucrare în numele Lui. M-am făgăduit că voi fi întru totul cu Domnul. După terminarea acestei făgăduințe și după ce mi-am făcut rugăciunea de seară, m-am culcat şi am adormit ca mort, nemaiputând dormi până atunci atâta vreme.

Și nu m-am putut trezi până miercuri dimineaţa la orele 10. Soţia mi-a venit la mine şi-mi grăieşte: «Te-ai sculat?». «Da», zic. «Vai», zice, «bine că ai dormit şi ne-am putut odihni și noi». Și-mi zice: «Nu te mai doare piciorul?» «Nu!», i-am răspuns eu. «Apoi să-ţi pun să prânzeşti», şi-mi puse să mănânc fasole şi, mâncând, i-am spus să-mi caute opincile să merg. Ea se sfădeşte cu mine zicându-mi să las să se obicinuiască piciorul și să nu mă încălţăsc ca să ies afară. Eu m-am încălţat şi am eşit afară şi am rânit la vite și am tăiat lemne nemaiavând nicio durere, măcar că era cam frig şi neauă. Piciorul nu mai m-a durut nicicum şi nu mă mai doare nici astăzi. ”

Caietul cu minuni.

Însemnarea de mai sus este desprinsă dintr-un caiet simplu, de dictando, de felul celor pe care noi ne scriam temele la limba română. E vechi, copertele au zburat demult, au rămas numai paginile cu marginile răsfrânte, aripi de hârtie care își caută un zbor prin lume. Vremurile scurse peste el l-au pătat cu arhipelaguri de griuri care se întâlnesc cu literele înclinate cuminte spre dreapta. Din când în când, cerneala s-a întâlnit cu apa, iar literele se încețoșează. Moșu scria frumos, cu o caligrafie de copil cuminte și un stil simplu, direct, fără niciun de fel de artificii.

De multe ori un mare miracol, care a izvorât dintr-o adâncă zbatere a rugăciunii și credinței sale, este închis într-o singură frază – „Însemnare. Sfânta Marie, 1952. În ziua de Sfânta Marie s-a vindecat o fetiţă de cinci ani de la Caransebeş.” Sau – „Însemnare, 14 septembrie 1952. În ziua de Înălţarea Sfintei Cruci am făcut rugăciune pentru fratele George Gârboveanu din Zarand şi l-a vindecat Domnul întru acea clipă.” „Acea clipă” e mare cât o viaţă, dar la Moş Ilie se simte tot timpul sfiala de a spune mai mult, de a se așeza pe el în față.

Arareori, când e vorba de o soră din Oaste foarte apropiată, cutează să îi spună prevestească ce se va întâmpla cu ea: „Însemnare 29 iunie 1953. Am făcut rugăciune pentru sora Lena de la Cheri. Am fost la ea acasă, că era grav bolnavă de tifus în cap. Dacă m-am sculat de la rugăciune mă uitai la cias – era două ore fără un sfert. Apoi i-am zis: «Soră Lenă, crezi în Domnul că El lucrează?» «Cred!» «Dacă crezi, mâine, la aciastă oră nu-i mai avea nicio durere.» Şi în ziua următoare, după masă, s-a trezit că a venit ca un vânt şi i-a luat toată durerea ei. Şi s-au uitat la cias şi au fost fix cât i-am spus când am plecat de la dânsa eri.”

Alteori Moșu dorește să se ascundă pur şi simplu în spatele adunării fraților, pe seama căreia pune miracolul – „Însemnare. Prima duminică după Rusalii, 1952. A venit Floarea lu Gheorghiţa lu Sfârlea cu fata ei la noi la adunare. Fata era şchioapă, avea atât de gravă durere că nici în cârjă nu putea umbla, dar mila Domnului a fost mai mare ca durerea ei. Am făcut rugăciuni pentru ia şi a vindecat-o.” Moş Ilie iese din zgârcenia cu care îşi pomeneşte miracolele doar atunci când e vorba de o minune care implică toată adunarea.

Abia atunci inima sa se deschide spre jurnal – „Însemnare, 20 mai anul 1941. Am rugat pe fraţi se ne punem în stăruinţă către Dumnezeu şi Domnul, se ne dea ploie ca să putem ara de cucuruz, căci nime n-o putut ara şi semăna de tare ce era pământul. Pământul era dubit ca focul şi crăpat de puteai băga mâna în crăpătură. Şi m-au ascultat 22 de fraţi şi surori şi în ziua de 20 mai era zi de duminică şi ne-am rugat şi ne-am supus Domnului laolaltă. Am început rugăciunea la orele două după amiază şi am ţinut-o până la orele patru, când am încheiat-o şi am auzit tunând. Iute am tulit-o cătră casă că s-a ridicat un nor de la vârful muntelui Hodiş.

Trei fraţi mai bătrâni n-am putut fugi mai iute şi ne-am băgat la frate-meu. Până am ajuns de la stradă la târnaţ, apa nu mai încăpea pe sub portă, aşa venea pe uliţă. Şi a ploat numai în hotarele noastre, în rest niciun strop. Şi toată lumea a putut ara şi semăna şi am avut cea mai bună recoltă de cucuruz de când s-a văzut vreodată şi am avut recoltă bună în tote cerealele, cum n-au fost nicăiri în regiunea Aradului.”

Am lăsat la urmă o „însemnare” cum le spunea Moşu, care redă fidel întâlnirea lui cu Dumnezeu-lumină. Astfel de vedenii, spun marii părinţi ai bisericii, se arată doar sfinţilor ajunşi pe cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Doar ei au sufletul atât de curățit prin rugăciune încât se pot urca cu el până în adâncul de iubire al Sfintei Treimi.

„Însemnare, anul 1942. Luni după Rusale noapte, între orele 12 şi 1, am plecat de acasă la ginerele meu George. Când am închis uşa, înainte se ies în uliţă eram cam întristat şi am gândit aşa: «Doamne, tu atâtea arătări ai arătat luni de Rusale, dar eu n-am avut niciuna. Poate m-ai părăsit pentru păcatele mele.»

Când terminai cu gândul căzu peste mine o strălucire drept din ceri ca un fulger şi tot amorţii, nu mai putui să mişc nimic şi aşa s-a văzut în jurul meu ca ziua la amaz şi lacrimile îmi curgeau şiroi pe obraz. Lumina a ţinut cam două minute şi peri, iar eu mersei la ginerele George, dar lacrimile nu le-am putut opri, până la el acasă. Am zis, «Doamne, iartă-mă, că am greşit naintea Ta! Sunt ca Toma necredinciosu!»”

„M-am rugat Domnului se me treacă de aici.”

Când au venit anii roșii, Oastea Domnului a fost interzisă. În biserica ortodoxă „fraţii ostaşi” erau prea fierbinţi, prea activi, prea misionari pentru a putea fi îngăduiţi de regim. Aşa că regimul i-a decimat. Pentru Moşu, obişnuit să alerge prin sate ori de câte ori un creştin bolnav avea nevoie de el, prigoana a fost foarte grea. Doi membri ai familiei au fost arestaţi, unul dintre ei nu s-a mai întors niciodată din temnițele comuniste.

Însă firea sa dârză, de luptător pentru Ardeal, nu s-a plecat. A continuat să umble desculţ prin sate şi să îi vindece pe cei sărmani. Multe dintre tămăduirile sale minunate le-a făcut chiar în anii 50. Parcă în pofida terorii de afară, sufletul său se întărea. Strănepotul său, Gheorghe Neamţu, i-a fost în preajmă chiar în anii de dinainte de trecerea la Domnul. Era în pragul adolescenţei, părinţii plecau la lucru, iar el rămânea cu Moşu să cureţe cucuruz.

Încet, bătrânul blând şi iubitor de Dumnezeu, i s-a înfiripat în suflet. „De câte ori mergeam în anii aceia la el cu mâncare, îl găseam în genunchi. Adesea l-am aflat chiar plângând la rugăciune. A trăit o viaţă de mânăstire, izolat în casa lui cu patru odăi şi lipită pe jos cu pământ. Niciodată nu a vrut să se mute la noi, cu familia, să îl îngrijim, chiar dacă ajunsese deja la o vârstă înaintată. Voia să aibă linişte pentru rugăciune. Uneori îl găseam cântându-I lui Dumnezeu şi atunci mă ruga să cântăm împreună. Cred că am fost printre puţinii care l-au înţeles.”