Gândiți-vă că filosofia europeană s-a născut în zona mediteraneană, plecând de la interogația lui Parmenide asupra Ființei și apoi de la Heraclit care a fost obsedat mai mult de devenire. A venit și a scos la iveală tensiunea despre Ființă și Neant, între a fi și a nu fi – cum e și tema shakespeariană în modernitatea britanică.
Trebuie să cauți o mediere, un element participativ care rezolvă această interogație filosofică a celor din Milet sau din Efes. Și anume să vezi dacă la întrebarea filosofilor „de ce mai degrabă Ceva decât Nimic?” nu cumva răspunsul este într-o icoană. Și nu doar o icoană zugrăvită de mâna omenească, ci într-o icoană a Dumnezeului nevăzut, cum îi spune Apostolul Pavel Fiului. La Coloseni, Iisus Hristos este descris ca icoană, chip al Dumnezeului nevăzut, iar dacă ne uităm spre această minunată icoană vedem un răspuns la întrebarea despre Ființă, precum și un răspuns la întrebarea lui Iisus către apostoli „Cine ziceți voi că sunt eu?”. Și anume „Eu sunt Cel ce sunt” – ho ōn [ο ων].
Acest răspuns din Exod este reiterat și în Noul Testament când Iisus le răspunde fariseilor „Eu și Tatăl una suntem.” Apoi tradiția bizantină și iconografică reiau acest tip de formulare și îl introduce chiar într-un discurs artistic. Atunci când îl vedem pe Iisus Hristos, îl vedem pe Tatăl. Dar în ce fel ar trebui să punem această întrebare? Iisus Hristos este manifestarea deplină a Tatălui.
Aș vrea să observați cât de revoluționară a fost această încercare a creștinismului de a intra în dialog cu filosofia. Gândiți-vă la cei care s-au strâns la Niceea. Ei au fost în număr de 318, deși Constantin cel Mare trimisese 1800 de invitații către toți episcopii din toate cetățile creștine. Din motive lesne de înțeles, nu au putut veni cu toții, deși ei aveau permisiunea să folosească poșta imperială și să vină însoțiți de doi diaconi și un preot. Încercarea lui Constantin cel Mare a fost legitimă – după secole de persecuții, el îi convoacă într-un mod extrem de onest și îi roagă pe ei să spună în ce cred.
Gândiți-vă că suntem încă departe de punctul în care creștinii puteau etala o Sfântă Scriptură care să aibă toate cele 66 de cărți. În anii 324-325 cred că cu greu se găsea măcar un episcop care să aibă toate textele strânse la un loc în casă sau în biserică. Motiv pentru care, pentru propovăduirea creștinismului, misionarii trebuiau să recurgă la alte instrumente. Constantin era și militar, și strateg, și om politic genial, dar și poliglot – știa și greacă, și latină. Și se duce la acești episcopi și îi întreabă în ce cred. Iar răspunsul lor nu putea să fie unul savant sau academic și nici nu l-au trimis pe Constantin să citească cele 66 de cărți ale Bibliei. Ci ei au încercat să răspundă într-o formulare sintetică.
Și atunci când creștinii s-au strâns, ei au venit din toate colțurile lumii, nu doar din Imperiul Roman. Aș vrea să știți că ei arătau foarte diferit de ceea ce vedem noi astăzi într-o adunare episcopală, oricare ar fi ea. În primul rând, nu erau răsfățați de putere – ei de-abia ieșeau din persecuții aspre. Unii dintre ei, cum a fost Teotim din Tomis – cetate de limbă greacă care mai târziu devine Constanța – purtau pe față urmele rănilor. Ei arătau ca deținuții politici din anii ’64-’65.
Așa cum dacă în 1966 te-ai fi întâlnit cu Richard Wurmbrand sau cu Nicolae Steinhardt, încă ai fi putut vedea pe spatele lor urmele unor bătăi și urmele vergilor ce le-au fost aplicate mai ales în zona cervicală. Așa arăta congregația apostolică de la Niceea, ca o adunare de oameni extrem de onești. În apostolicele lor sandale au pășit în cetatea care devenise noua Romă și au început să citească, să se roage și mai ales să invoce Duhul Sfânt pentru a primi cea mai bună și cea mai desăvârșită formulare a răspunsului pentru marea întrebare pe care cred că toți creștinii și-au pus-o la un moment dat: În ce fel este Hristos Fiul Tatălui?
Mulți dintre acești creștini fuseseră educați în Alexandria, în Antiohia, ș.a.m.d. și știau cum gândeau filosofii. Ei bine, acei filosofi neoplatonici puneau problema dumnezeirii cam ca în „Scrisoarea I” – „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință…” – adică avem imaginea unui Unu care se mișcă și care generează multiplul. În cazul neoplatonicilor, și mai ales în cazul lui Plotin, avem o relație prin care Unu se autoafectează, generează apariția unui intelect care printr-o mișcare de emanație generează apariția sufletului lumii, iar din această cascadă de manifestări multiple, ajungem și la crearea materialității.
Între Ființă și Neființă, marele lanț pe care îl gândeau neoplatonicii, presupunea o degradare ontologică, adică o împuținare – de la un Unu transcendent și aproape necunoscut, la un multiplu derizoriu. Dar Niceea vine și depășește această metafizică subordinaționistă. Iar curajul creștinilor de a interpela filosofia contemporană ar trebui să ne învigoreze și să ne inspire.
Cei de la Niceea au avut curajul să pună în discuție un model metafizic care de la Platon până la Plotin a avut un prestigiu extraordinar. Când spui că Fiul este de o ființă cu Tatăl, nu doar că faci exegeza de la Coloseni sau o tălmăcire la Ioan, capitolul 1, primele trei versete: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” Iar acest Logos, care nu e doar cuvânt, ci și rațiune, era la Dumnezeu și El era de fapt Dumnezeu.
Pe lângă această exegeză a pasajelor biblice, creștinii erau și deștepți, articulați și temerari în îndrăzneala lor de a da șah filosofilor din cetățile Mediteranei. Mulți dintre ei știau că trebuie să câștigi și pariul cultural. Pentru că noi, creștinii, nu ar trebui să ne intimidăm în fața nici unui sistem metafizic sau a vreunui sistem explicativ al lumii în general. De ce? Fiindcă noi suntem posesorii unei descoperiri. Nu posesori egoiști și mândri, ci smeriți beneficiari ai unui dar perfect.
Crezul de la Niceea face un lucru formidabil: afirmă convertibilitatea ontologică a celor trei ipostasuri – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Ei sunt părtași la aceeași dumnezeire, deși au o identitate ipostatică diferită. Iar dacă vorbim de Hristos, Logosul nu este perceput ca o anexă a Tatălui, nu este o ființă inferioară, nu este o derivație secundară și nici măcar o epifanie. Eliade susținea că întruparea este epifania deplină, dar de fapt întruparea este mai degrabă o teofanie pentru că Logosul este manifestarea perfectă a dumnezeirii, care nu e niciodată împuținată prin relația de naștere din veșnicie a Fiului și de purcederea din veșnicie a Sfântului Duh.
Începutul este o problemă a temporalității. De aceea polemizez cu filosofi contemporani români, fiindcă sunt dezamăgit că nu apucă textele grele din Scriptură pentru a le comenta. De pildă, En Archē En ho Logos [Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁΛόγος]. Ce înseamnă că „La început era Cuvântul”? Niceea ne spune că acel început e de fapt fără de început. Nu e o experiență în temporalitate. Nașterea nu se produce în timp. Arie spunea că a fost o vreme când Hristos nu era. Dar Niceea spune că traducerea ar fi mai degrabă „Întru obârșie” sau „Întru Tatăl era Cuvântul”. Bartolomeu Anania relatează extrem de bine în traducerea sa acest dinamism al nașterii veșnice.
Poate vă gândiți cu ce vă ajută să vorbim despre aceste înălțimi ale teologiei. Așa cum spun unii laiciști francezi, „Les chrétiens ne sont pas des crétins”. Creștinii nu sunt cretini – ar trebui noi să afirmăm în răspăr cu anumite tendințe. Noi suntem posesorii unui Logos – și nu orice Logos, ci Logosul întrupat. În al doilea rând, noi acum facem un exercițiu de răstignire a minții, un exercițiu ascetic. Nu știu cât de buni suntem la postit sau la alte practici ascetice.
Dar când mintea renunță la principiul identității formulat de Aristotel și poate spune că în Iisus Hristos există două naturi deși e o singură persoană, atunci mintea e confruntată cu un paradox. Paradoxul paradoxurilor este Iisus Hristos, iar taina Lui trebuie deslușită prin credință, dar și prin prefacerea simțurilor spirituale. Și nu poți ajunge la această taină dacă tu rămâi barbar în gândire și în sensibilitate.
Niceea face ceva extraordinar. Nu introduce un interval între Tată și Fiu, care să îl plaseze pe Tată deasupra Fiului, și acest istm ontologic să fie sursa unei drame. Pe această punte invizibilă a iubirii între Tată și Fiu, avem un parcurs extraordinar al Cuvântului care își asumă nu doar trupul, ci șichip de sclav. Robul pe care Pavel îl contemplă în tensiune cu slava Tatălui este o prefigurare a stării omului din spațiul grecesc sau roman care s-a întâmplat să nu se nască liber, ci în lanțuri. Iar unul dintre acești robi care a făcut parte din trupul lui Hristos s-a numit Onisim.
Aici vreau să aduc Niceea în realitatea ei socială pentru că ea nu e doar o teorie metafizică.Care este cea mai scurtă epistolă a Apostolului Pavel dintre cele 14 scrise? Este epistola către Filimon – o epistolă poetică și duioasă – în care îl vedem pe Pavel zicându-i unui stăpân de sclavi că sclavul care a fugit de acasă se va întoarce după ce l-a cunoscut pe Hristos.
Cu toții am întâlnit oameni sfinți, oameni ai lui Dumnezeu, care ne-au schimbat percepția despre noi înșine și despre lume. De exemplu, acest nefericit Onisim l-a întâlnit pe Pavel, căruia îi spune că s-a creștinat, că s-a eliberat de păcate, dar mai are încă acele lanțuri la picioare. Iar Pavel îi spune să meargă acasă pentru că îi va scrie o scrisoare stăpânului lui. Ce îi spune Pavel în scrisoare stăpânului? „Pentru aceasta ți l-am trimis, pe el însuși, adică inima mea; primește-l.” Adică așa cum ar primi Filimon inima Apostolului Pavel, așa să îl primească și pe Onisim. Eu văd acest episod ca pe o revoluție socială – nașterea persoanei și a demnității umane.
Demnitatea umană este restituită prin regăsirea chipului lui Dumnezeu în fiecare om, chiar și într-un sclav, care pe vremea aceea erau considerate obiecte. Din păcate, la ora la care vorbim, sclavia încă există în Asia și Africa. Mai mult, femeile din România, din Republica Moldova, din Ucraina și alte țări cunosc sclavia sexuală. Dar să schimbăm perspectiva – gândiți-vă cum este să îl convertești pe posesorul de sclavi.
Așadar, revoluția de la Niceea din 325 nu e doar pentru manualele de filosofie și teologie. Iar Constantin Noica nu a greșit când a spus că Europa s-a născut la Niceea – atunci se rezolvă tensiunea clasică între unu și multiplu, între văzut și nevăzut. Iar din punctul meu de vedere, Niceea este și un sinod al inimilor noastre – în fiecare zi se decide în sufletul nostru, în sinodul ecumenic al gândurilor noastre, dacă suntem cu Arie sau cu Atanasie, dacă suntem cu Eunomie sau cu Grigorie de Nyssa.
Și ca să decidem cu cine ținem, trebuie să fim atenți la ceea ce Iisus a spus: „Vă rătăciți pentru că nu cunoașteți Scripturile”. Ar trebui cu toții să ne trezim un pic și să cercetăm Scripturile, așa cum făceau și Sfinții Părinți. Să ieșim dintr-un creștinism sentimental și doar al trăirilor care nu se reazemă pe exegeză sau hermeneutică sau pe interiorizarea textelor biblice și patristice.
Așadar, această egalitate între Tată și Fiu produce o revoluție. În „Fenomenologia spiritului” din 1807, Hegel spunea că relația esențială din lumea veche era aceea dintre stăpân și sclav, iar creștinii sunt cei care vin și spun că relația esențială este cea dintre Tată și Fiu. Dar modernitatea se ceartă mereu cu Tatăl ceresc, pune în discuție pacificarea pe care Hristos a adus-o și vrea din nou să pornească un război. De cealaltă parte, Antichitatea ni-l plasează pe Dumnezeu într-o zonă inaccesibilă și ne prezintă Întruparea ca pe un fel de angelofanie – sunt un miliard de oameni pe glob care cred că Hristos era doar un înger, un mesager cu un mesaj moral, că el nu a fost răstignit și nu a Înviat.
De unde știm asta? Din textul Coranului, dacă ne-am învrednici să-l citim. Asta descoperim la musulmani – un Hristos care este o angelofanie, care practic nu manifestă deplina divinitate și care e știrbit inclusiv în puterea Lui de a vindeca. Vă întrebați poate ce legătură are asta cu credința voastră. Vă dau doar un exemplu – dacă așa stau lucrurile, înseamnă că puterea prin care Hristos a vindecat, e o putere limitată. Grigorie de Nyssa ne spune că puterea lui Hristos e înrădăcinată în infinitul Tatălui. De aceea El vindecă și nu se epuizează.
Sfinții pot primi darul pentru un timp relativ scurt – darul de a vindeca prin delegație, așa cum Petru a atins pe cel bolnav printr-o umbră și acesta s-a vindecat. Sfinții pot primi darul vederii sau al tămăduirii pe durata limitată a vieții, dar Hristos este sursa acestor daruri. Hristos nu este nici un semizeu, nici un supraom, nici erou tragic. Hristos nu e un surogat, așa cum Fecioara Maria nu este o mamă adoptivă.
Haideți să vedem de ce Hristos este cu adevărat Mântuitor. Când afirmăm consubstanțialitatea, când spunem că homoúsios contează pentru credința noastră, noi practic impunem o nouă gramatică teologică de înțelegere a Noului Testament și a Vechiului Testament. „Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl” așa cum vedem în Scriptură că ne spune însuși Fiul. Domnul pe care îl mărturisim – „întru Unul Domn”, un Domn, o credință și un botez – nu a socotit a fi știrbire să fie întocmai cu Dumnezeu.
În contextul societății moderne, semnificația profundă a Crezului de la Niceea ar trebui să ne izbească în condițiile în care refuzarea lui Hristos a generat neoarianismul modernității timpurii. Cu toate că nu sunt anti-occidental, ci doar corect din punct de vedere istoric, trebuie să amintesc de faptul că universitățile occidentale neagă divinitatea. La Universitatea din Berlin, de exemplu, îi găsim pe David Strauss sau Ludwig Feuerbach. Ne-am trezit cu un creștinism redus la morală.
De la Kant încoace, vedem o încercare de a reduce toată revelația la o simplă etică. Iar etica tinde să pice. Distincția dintre bine și rău e greu de observat în condițiile în care rațiunea e tulburată de patimi – iar în contextul modernității revoluționare a secolului al XX-lea, rațiune a fost profund tulburată de patimi, în special de patima urii. Mai mult, se întâmplă ceva foarte grav: trecem de la arianism la ateism, iar de la ateism trecem la nihilism. Iar nihilismul este doctrina care spune că pentru a face sau a nu face un lucru nu e nevoie de un temei ferm.
Mă îngrozesc când mă gândesc că Disney, companie pe care am iubit-o când mă gândesc la filmele anilor ’60-’70, a anunțat anul acesta că este nevoie să rectificăm lucrurile în societate și să avem 50% dintre personajele de desene animate de identitate LGBTQ+ și astfel să impunem o nouă paradigmă. De ce se poate ca astăzi să negăm diferența biologică între feminin și masculin? De ce îți poți afirma de exemplu fluiditatea sexuală fără să îți fie rușine? De ce? Pentru că înainte de asta tu ai negat revelația și teologia, astfel că acum pui în discuție sau relativizezi antropologia. Și astfel rămâi cu nimicul, cu o permanentă reinventare a sistemelor de valori.
Aceste așa-zise valori îți permit să spui dimineața că copilul tău este băiețel, că seara e fetiță și că mâine nu se știe ce va fi. Această dezordine morală e de fapt rezultatul goluluilăuntric pe care cultura care l-a negat pe Hristos nu are cum să nu îl experimenteze.
Să ne amintim ce s-a întâmplat cu acel demonizat din ținutul Ghenizaretului care a fost uimit când l-a întâlnit pe Hristos și l-a întrebat „Ce am eu cu tine?”. După ce Iisus îl interpelează, El scoate la iveală legiunea de 4000 de demoni. Iar astăzi avem o legiune de autori care se îndeletnicesc cu o abundentă producție culturală de calitate chestionabilă pentru că ei nu recunosc răspunsul de la Niceea.
Din punctul meu de vedere, o cultură care neagă Crezul de la Niceea, fie la nivel teoretic, fie prin fapte, o cultură care neagă distincția dintre bine și rău și revelația hristică în ansamblul ei, este condamnată la o sinucidere lentă sau poate chiar grabnică. De aceea socotesc absolut vitală trezirea spirituală poporului român. Cred că puterea credinței de a ne trezi pe toți trebuie să ne anime în continuare, așa cum odinioară teologia avea o prestanță formidabilă mai ales în Cluj.
Cred că Iisus ne poate trezi, cred că El ne-a chemat să veghem și să priveghem, cred că ceea ce putem obține în viitor prin aceste stări este de fapt un nou creștinism – un creștinism autentic, apostolic, patristic și mai ales un creștinism viu.
Mihail Neamțu
