Eliadesca Magna
(I) La 14 februarie 1976, Mircea Eliade este consacrat ca Doctor Honoris Causa al Universității Sorbona din Paris, fiind doar al doilea român, după Nicolae Iorga în 1931, ce se bucura de acea imensă recunoaștere mondială. Celebrul istoric al religiilor Michel Meslin a rostit o vibrantă Laudatio, Eugen Ionescu a reamintit puterea enciclopedică imensă a prietenului și colegului de generație și l-a evocat pe omul „cu mai multă memorie, cu mai multă putere de muncă decât noi” ce și-a învățat apropiații să devină „inițiați, participanți la misterele misterelor”.
Orientalistul de geniu Henry Corbin afirma atunci că „lui îi datorăm reînnoirea completă a concepției științei religiilor”, Georges Dumézil îi omagia coerența și noblețea gestului cultural, iar filozoful Paul Ricoeur amintea impactul global produs de o carte anume: „Nu pot să uit șocul ̶ nu știu dacă ți-am spus vreodată, Mircea ̶ din ziua când am citit Tratatul tău de istoria religiilor. Toate cunoștințele prealabile s-au dărâmat.
Descopeream acum că există un fel de identitate, de stabilitate a sacrului, că totul este contemporan, că cerul este contraponderea apelor, că divinitățile personificate sunt contemporane cu cele care nu sunt personificate, că există mare sincronie în sacru, în fața mea apărând brusc un întreg univers (…) știam acum că există o stâncă a existenței noastre care este desemnată de sacru și iată cum, alături de Mircea, am continuat să sper a gândi”.
Nu este nevoie de aniversări speciale pentru a reitera marca înregistrată a polmorficului savant, am evocat momentul de grație anterior doar ca pretext la recenta ediție, cea de-a șaptea, din traducerea autohtonă a unei apariții istorice, de neocolit, ce a fost gândită, sigur, tot în română: M. Eliade, Tratat de istoria religiilor, trad. Mariana Noica, pref. G. Dumézil, Editura Humanitas, București, 2022, 476 p.
(II). Tot o reeditare, de aceeași înaltă ținută conceptuală și înveșmântare grafică, este monografia eruditului membru al Academiei Române, Pr. Prof. univ. dr. Wilhelm Dancă, Mircea Eliade. Definitio sacri, Cuvânt-înainte Giovanni Magnani, pref. Julien Ries, Editura Spandugino, București, 2022, 578 p.
Apărută inițial la Ars Longa în 1998, ca o dezvoltare a Tezei doctorale susținute cu doi ani înainte la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma, lucrarea de referință pentru bibliografia savantului român a fost vestită publicului de la noi de un fragment apărut în revista Mitropoliei din Vestul țării, ”Altarul Banatului” și apoi recenzată encomiastic de numeroase nume importante din arealul nostru intelectual: Costică Brădățan („admirabilă disciplină exegetică”), Alexandru Surdu („interesantă și incitantă prin chiar titlul ei, căci, în fond, nu există o definiție a sacrului, cel puțin în sensul obișnuit, logic al cuvântului”) Gh. Vlăduțescu („părintele Dancă nu face un fel de re-facere a istoriei lui Eliade din perioada românească, ci se ridică dincolo de timpul lui Eliade”), Bogdan Mihai Mandache („opera eliadescă își află un redutabil exeget, înzestrat cu o pătrunzătoare privire critică și putere de sinteză”, Moshe Idel („o valoroasă analiză a teoriei lui Eliade despre sacru și contribuie la mai buna înțelegere a surselor acestuia”) și J. Ries, care a scris încă de atunci o precuvântare pentru a două ediție.
Putem adăuga doar că, după două decenii de la prima ediție, temeinica monografie al lui Wilhelm Dancă despre volutele interpretării sacrului la Eliade își păstrează pe deplin relevanța, farmecul scriiturii, acuitatea, forța interpretativă și, mai ales, calitatea hermeneutică extremă (comparabilă cu întreprinderile unui Adrian Marino sau Ioan Petru Culianu), ce o plasează definitiv în galeria exegezelor consacrate ale operei și personalității celui ce a îmbogățit istoria religiilor cu idei, concepte, formule memorabile și energie creativă ca nimeni altul în veacul XX și mai departe.
(III). Dacă Mircea Eliade a cunoscut consacrarea academică în Franța, înainte de a o duce pe culmi mondiale la Chicago, iată că au existat în istorie și francezi care au devenit faimoși după o carieră desfășurată în România.
Este cazul primului secretar particular francofon al principelui Carol I, ale cărui epistole trimise și primite sunt subiectul unei bogate colecții publicate de curând la noi: Émile Picot, Corespondență de la București. 1866-1867, ediție critică de Cécile Folschweiller, trad. Lia Decei, Editura Humanitas, București, 2022, 375 p. Bănuit de spionaj din partea puterii lui Napoleon III, trecut adesori sub tăcere în posteritate, Picot (1844-1918), cu studii juridice la bază, a fost un remarcabil lingvist și romanist, membru de onoare al Academiei Române și primul profesor de limba română de la Școala de Limbi Orientale. Bănățenii l-au cunoscut și ei foarte bine, deoarece, după încetarea misiunii din Capitală, a fost numit viceconsul al Franței la Timișoara, unde a funcționat între anii 1868-1872.
Din cariera sa de editor, trebuie menționată excelenta variantă bilingvă din 1878 a Letopisețului Țării Moldovei aparținând cronicarului Grigore Ureche, veritabil model de erudiție aplicată și pricepere științifică pentru acea epocă. Scrisorile înseși nu dezvăluie virtuți literare ciceroniene, în schimb, cum remarca Tatiana Niculescu ele „îi deschid cititorului de azi o fereastră spre societatea românească, spre lumea politică și diplomatică a vremii, cu deliciile, grozăviile și perplexitățile vieții de fiecare zi în slujba principelui german, aflat la un început încă nesigur al domniei sale”.
Excursiile prin locuri pitorești, dar făcute pe căi bătătorite și pline de gropi „ce doar pe aici pe numesc drumuri”, micile intrigi de curte și marile revelații culturale, temerile întemeiate și inițiativele curajoase, toate alcătuiesc un portret vivant al unei lumi străvechi, pe de o parte, și extrem de tinere, pe de alta.
Claudiu T. Arieşan
