Există în religie un imperativ al adaptării la vremuri care vine concomitent cu un pericol de moarte: cel al adaptării la vremuri. Altfel spus, religia, care este dinamică, trebuie să coboare în piaţa publică, dar concomitent să nu uite drumul de întoarcere în templu.
Exerciţiul acesta al amestecului în mulţime este chiar misiunea ei, şi concomitent riscul de a se pierde în labirint. Şi asta pentru că adaptarea trebuie să vizeze forma, lăsând neclintită esenţa. Or, forma şi esenţa îşi vorbesc, greu este s-o şlefuieşti pe cea dintâi fără să sufere cea din urmă. O adevărată cvadratură a cercului, un permanent nod gordian pentru sfinţi de toată mâna, de la metafizicieni la virtuoşi.
Fundamentalistul pariază pe o religie statică într-o lume schimbătoare, atribuind astfel vehiculului spre Dumnezeu unul din atributele exclusiv divine. Intuieşte difuz că ceva din natura religiei o face atemporală dar, nefiind capabil să discearnă ce anume, se simte mai sigur imaginându-şi că tot corpusul sacru este inflexibil. Este funciar incapabil să distingă între peren şi trecător, între universal şi local, între esenţial şi accidental. El nu vrea să se întoarcă la un moment de aur al începuturilor, el este dintotdeauna acolo, nu s-a clintit niciun milimetru, niciun minut.
Fundamentalismul este agonic în cel mai pur sens etimologic al lui ἀγών, care e luptă, conflict, întrecere. Numai că este o luptă cu timpul, nu cu lumea. În loc să-şi adapteze din vreme în vreme strategia la trecerea timpului, care schimbă faţa lumii, el a hotărât să se încleşteze cu timpul, pierzând chiar bătălia pe care trebuia cel puţin s-o ducă, cea cu lumea. Fundamentalistul este un om cu o seriozitate de care avem nevoie, dar de a cărui prostie trebuie să ne ferim. E un om care simte pericolul potrivirii veacului acestuia, dar care a decis să se împotrivească veacului, când marea problemă e potrivirea. E un caracter autentic, dar care s-a ratat intelectual.
Radu Iliescu
