Georgios Gemistos Plethon, În ce privințe se deosebește Aristotel de Platon
Încă un valoros jalon al gândirii scolastice din epoca Renașterii este dăruit specialistului și amatorului curios de la noi, în cadrele generoase ale colecției ”Biblioteca medievală” prin opusculul lui Georgios Gemistos Plethon, În ce privințe se deosebește Aristotel de Platon, traducere, studiu introductiv, comentarii de Alexander Baumgarten (coordonatorul valoroasei serii), Editura Polirom, Iași, 2021, 192 p.
Tratatul De differentiis prezentat în ediție bilingvă face parte din seria de pledoarii bizantine ale unora din cei 700 de însoțitori ai bazileului Ioan al VIII-lea Paleologul la Conciliul de la Ferrara-Florența din anii 1438-1439, ce urma să proclame unirea definitivă a celor două mari biserici creștine de atunci (străvechi deziderat al credincioșilor de pretutindeni) și, în schimb, a dus, indirect, la înființarea Academiei Florentine și la reintrarea cu drepturi depline a gândirii lui Platon în cultura occidentală, grație manuscriselor scrierilor sale aduse în Italia de elini.
De altfel, Gemistos nici nu a pledat pentru unire „ci pentru revigorarea Greciei în fața otomanilor prin apelul la tradiția antică politeistă”, făcând implicit un imens cadou cultural latinilor prin reaclimatizarea Academiei eline și a spiritului neo-platonic în spațiul european.
Personajul însuși a fost unul extrem, adăugându-și un al treilea nume special pentru această operă, Plethon, ce însemna tot „cel deplin” ca și Gemistos, însă lui i s-a părut că sonoritatea duce mai clar la Platon și la Plotin, al căror succesor vrednic se visa. Și un fel de succes a avut inițiativa sa insolită, de vreme ce Marsilio Ficino îl socotea pe Gemistos, în prefața la traducerea din 1492 a compunerilor lui Plotin, un alt Platon (quasi Platonem alterum), chiar dacă e vorba doar de o precizare etimologică.
Scris în casă, cum însuși mărturisește, fiindcă suferea de o boală ce îl împiedicase a lua parte la banchetele nesfârșite cu care italienii și-au întâmpinat și întreținut oaspeții bizantini tratatul azvârle o seamă de critici aspre și chiar „invective la adresa unor teorii peripatetice considerate separat unele de altele” cum crede editorul român.
Textul de față oricum nu excelează nici prin structurare, nici prin limpezime, caracterul său oarecum haotic fiind surprins de mai toți exegeții și traducătorii, dar câteva elemente interesante tot pot fi decelate, precum viziunea apăsat henoteistă, ce fixează în vârful ierarhiei mitologice greco-romane un singur zeu unic și etern existent, nu foarte diferit de ceea ce se presupune a fi funcționat în panteonul daco-getic ‒ cu un Zalmoxis primus deus inter pares ‒ sau atacul nesistematic, din perspectiva criticii teoriei ideilor, a unor referințe aristotelice de bază, adesori cu contra-argumente valide, cum ar fi, în opinia aceluiași îngrijitor al ediției bilingve, afirmația că „Aristotel nu a respectat principiul platonician al omonimiei ideilor, criticând această teorie în numele unei pretinse sinonimii a lucrurilor cu ideile (…) uitând că există o formulare a argumentului și în dialogul Parmenide și că înțelegerea ideilor ca modele (așadar, modelul omonimiei) reușea să scape de posibila critică”.
Cât despre meritul major al îndreptării atenției publice asupra manuscriselor și capodoperelor platoniciene pe care învățații elini le aduseseră în Europa Occidentală, el rămâne de neșters, mai ales că a dus la o (re)unire măcar filosofică, dacă cea confesională nu a reușit, între marile tradiții culturale antice, greacă și latină.
Claudiu T. Arieșan
