Aparțin acelei cohorte de tineri care s-au trezit la începutul anilor 1990 cu o imensă ofertă culturală: tarabele de cărți, anticariatele și librăriile pe care le-am frecventat în anii de liceu erau pline cu volume semnate de marile figuri ale României interbelice, de la Mircea Eliade (1907–1986), Constantin Noica (1909–1987) sau Emil Cioran (1911-1995), până la părintele Dumitru Stăniloae (1903–1993), „a towering figure of Orthodox theology”, cum l-au descris englezii…
Deși contextul sărăciei materiale era foarte apăsător pentru toți românii ieșiți din comunism, deși străzile erau murdare și clădirile istorice aveau fațade coșcovite, fereastra către interbelicul românesc, cu tot ceea ce înseamnă eclectism cultural și diversitate ideologică, ne-a fascinat.
Citeam din Petre Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, dar și Mihail Sebastian sau Nichifor Crainic, Liviu Stan ori Olimp Căciulă. Anii de liceu au fost o perioadă de acumulare bezmetică, de incursiuni spre câmpuri noi de investigații filozofice, literare, teologice sau istorice. Am descoperit Ortodoxia lui Bulgakov, dar m-am confruntat și cu poziții creștine de dată recente, de la Hellen White până la C. S. Lewis.
Ajuns prin clasa a X-a, am decis să devin și eu un cal de cursă lungă. Constantin Noica vorbea, parcă, despre ,,caii de circ” (chemați să facă spectacol) și „caii de tracțiune’’ (chemați să ducă greul memoriei culturale a națiunii).
M-am decis, așadar, să nu parcurg doar selectiv niște autori proeminenți, ci să mă apuc să studiez epoci întregi (cum ar fi perioada apostolică a Bisericii primare) sau, dacă vrei, „literaturi de gen” (cum ar fi spiritualitatea răsăriteană, de la Patericul egiptean până la faimoasa Filocalia).
Când am ajuns olimpic pe țară la filosofie, am descoperit că aveam o înclinație către studiul temeinic, că puteam munci fără efort zece – douăsprezece ore într-o bibliotecă. Nu mi-a fost ușor să descifrez Fizica lui Aristotel, nici dialogul Parmenide atribuit lui Platon.
Totuși, sub călăuzirea unor dascăli exigenți de la Facultatea de Filozofie din Cluj (i-aș pomeni aici pe Virgil Ciomoș, Alin Nemeș sau Alexander Baumgarten), m-am trezit cu mii de pagini citite, conspectate, recenzate.
Poate c-am avut noroc să stau în chirie la Cluj și să nu cunosc ispita distragerilor de astăzi: televiziune, Netflix, pornografie online. Evident, existau reviste sau cărți deochiate, așa cum aveam și colegi care s-au pierdut prin aburii alcoolului.
Totuși, ne-a ferit Dumnezeu de căderi prea mari și, după terminarea studiilor universitare, eram pregătiți să plecăm în Occident: cunoșteam bibliografiile unor discipline esențiale, aveam instrumente de lucru adecvate, înțelegeam metodologia cercetării științifice și foamea de adevăr sau cunoaștere nu ne-a părăsit.
Dincolo de academism sau erudiție, mi-a rămas în minte conturul luminos al unei personalități excepționale: Nicolae Steinhardt (1912–1989), scriitorul interbelic pe care l-am citit întâia oară în 1993 (când a apărut Primejdia mărturisirii). Dragostea și atașamentul meu pentru călugărul de la Rohia n-au suferit deloc, în toți acești ani, schimbări sau fluctuații.
Parcurgându-i opera m-am trezit copleșit de mulțimea de referințe istorice necunoscute, de bogăția livrescă a limbajului, dar și de mărturia existențială a unui evreu din Pantelimon, fiul lui Oskar Steinhardt, mic industriaș într-o mahala din București, unde oamenii săraci și clasa prosperă coabitau fără probleme.
M-a fascinat generozitatea acestui personaj convertit la creștinism și, mai ales, dragostea lui pentru poporul român.
(va urma)
