Ştiţi vorba “boierul tot boier”? Spui aşa despre cineva care dovedeşte o generozitate amplă şi naturală, o înţelegere superioară, dar lipsită de aroganţă, cu care învăluie lumea. Spui aşa despre cineva care protejează darnic şi ai vrea să fii sub protecţia lui. Spui aşa despre cineva care, de la înălţimea la care micile mizerii nu se mai văd, iubeşte larg, pe toţi şi îmbrăţişează, tandru, tot cuprinsul.
În acest sens, boierul suprem este Isus Cristos – cred că am citit la Steinhardt remarca aceasta. Găsim foarte multe mărturii despre Eminescu care converg către ideea că, în acelaşi sens, Eminescu a fost un mare boier. A fost generos pînă la a da paltonul de pe el unui zgribulit pe care abia dacă îl cunoştea, întîlnit pe stradă în plină noapte de ger şi ninsoare. Pînă la urmă, l-a învelit în palton şi, trup lîngă trup, l-a dus pe amărît acasă, într-o mahala aflată exact în colţul opus al Bucureştilor faţă de locul unde se găsea locuinţa sa.
După ce l-a lăsat pe sărman la adăpost, Eminescu a mers cîteva ceasuri prin nămeţi, îngheţat bocnă, pînă a ajuns acasă, lîngă foc. Printre evocările lui Eminescu scrise cu mare iubire, cea semnată de Ion Slavici şi intitulată, modest, “Eminescu – omul”, apărută în 1909, ar trebui recitită de fiecare 15 ianuarie, ca o evanghelie. Zice Slavici: “Era om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti, care ştia să sufere şi să rabde fără ca să se plîngă şi respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se părea vulgar…”
Apoi, “pornirile lui erau atît de vii, încît îi covîrşeau puterea stăpînirii de sine”. Şi acest pasaj care spune foarte multe despre geniul lui Eminescu: “El citea, înainte de toate, mult şi cu o repeziciune uimitoare, nu vorbă cu vorbă, ci cuprinzînd cu privirea fraze întregi. Era deci în curent şi cu publicaţiunile nouă şi cu cărţile vechi ce se găseau pe la anticari. În acelaşi timp, ţinea să citească în tihnă şi nu se ducea pe la bibliotecile publice. Îndată ce-şi primea banii de acasă îşi cumpăra cărţi şi cîteva zile nu-l mai vedea nimeni. O ducea în cafele gătite de dînsul la maşina de spirt şi-n mezeluri cumpărate-n pripă.
Deşi ţinea foarte mult la biblioteca lui, nevoia-l silea să înceapă a vinde dintre cărţile citite pe la anticari şi ajungea în cele din urmă la a nu mai avea nici cafea, petrecea zile întregi fără să mănînce şi mai cerea cîte o piţulă mai de la unul, mai de la altul. Niciodată nu lua notiţe, dar cînd primea banii de acasă cel dîntîi gînd îi era să-şi achita datoriile şi era peste putinţă să uite pe cineva.” Şi, mai încolo: “Pentru el nu exista deosebirea pe care o facem noi ceilalţi între ziuă şi noapte, ba una din slăbiciunile lui era să profite de liniştea nopţilor… Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească şi să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele ori să-i cureţe ghetele.
Răpus de oboseală, el adormea adeseoir îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar premenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi, fiindcă-i supărau ţepii ei, lua briceagul şi pierdut în gănduri ori adîncit în lectură, şi-o scotea fir cu fir, încît îi rămîneau pete-pete-n faţă. Cînd nu mai putea s-o ducă aşa, schimba locuinţa îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine…” Slavici continuă: “Băutor n-a fost Eminescu. Bea numai ademenit de prietenii cu care stătea de vorbă, puţin cîte puţin, şi numai vinuri uşoare, curate şi bune. Vinul îl făcea vioi, vesel, comunicativ şi doritor de a îmbrăţişa şi de a ferici pe toată lumea.”
Şi, mai departe, ceva foarte important, măsură a nobleţii lui Eminescu: “În ceea ce priveşte viaţa sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. Niciodată el nu vorbea despre femei decît avînd în vedere partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia pe oamenii care aleargă după fuste ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvîrşire platonice, lucruri despre care se vorbeeşte numai cu un fel de religioazitate şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături, care nu erau scurte, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua cînd a putut să-mi zică: În sfîrşit, am scăpat!”.
Cu vîrsta, Eminescu s-a schimbat – devenise ursuz şi tot mai melancolic, iar cînd boala a pus stăpînire pe el devenise de nesuportat. S-a stricat cu mulţi prieteni, a atacat pe unii şi s-a purtat rău cu alţii, dar, după cum ne spune evanghelia după Slavici: “Dispreţul lui faţă de unii era manifestarea iubirii lui faţă de toţi”. Eminescu, un boier din stirpea Mîntuitorului.
