Gândirea ideologică se instalează prin ură. În chip revoluționar, progresiștii te cheamă să dărâmi ceva, orice, fără să fie limpede ce vor pune în loc.
Așa cum Lenin a propus eliminarea ordinii feudale din perioada țaristă, pentru a instala justiția criminală și teroarea de Stat, la fel progresiștii de astăzi ne cheamă să distrugem familia tradițională, să atacăm religia creștină, să limităm libertatea de expresie ori să denunțăm capitalismul, în numele unei utopii a egalității absolute.
Pentru că îmi place să citesc semnele vremii, am aruncat recent o privire peste textele Facebook ale unei tinere declarate „umanist-atee”. Ce am descoperit? Aceeași obositoare indignare revoluționară hrănită din plăcerea demascării și voluptatea subversiunii.
Un ego frustrat și super-gonflat îi cheamă pe hipsteri să pulverizeze instituții ancestrale, realități sociale complexe și tradiții culturale profunde. Sub ce argument? Nu pot să înghit lucrurile pe care nu le înțeleg. În mod ironic, apărătorii diversității cer omogenizarea societății.
Vă dau un singur exemplu: progresiștilor din România li se par degradante toate ritualurile penitenței creștine (prin care un om copleșit de sentimentul vinovăției în fața lui Dumnezeu — mea culpa, mea maxima culpa — asumă ritualul expierii). E penibil, spun ei, să faci metanii la biserică. Nu-s deloc tulburătoare, în schimb, perversitățile sexuale care fac din oameni niște patrupede behăitoare. Îngenuncherea la bisericuța de lemn din Nicula ar fi o rușine publică, dar sado-masochismul înțelegem că-i doar o opțiune personală, mutual-consimțită…
Sub raport estetic sau teologal, există o multitudini de practici, discursuri și manifestări ale unor comunități creștine pe care nu le agreez. Sub raport politic și moral, nu am deloc pretenția să legiferez modul în care oamenii își trăiesc relația cu Dumnezeu.
Câtă vreme gestul unui credincios nu implică violența fizică îndreptată asupra altor oameni, modul de exprimare a bucuriei sau a pocăinței spirituale rămâne o chestiune pur privată. Să observăm, însă, că toți criticii babelor înapoiate n-ar atinge cu o floare participanții zgomotoși care, la evenimente de tip Gay Pride, se dedau la gesturi obscene, vulgare, pornografice sau lascive.
Cei care acuză „violența retorică” a conservatorilor acceptă violența, cu scop de exterminare fizică, îndreptată împotriva copiilor nenăscuți. Cei care sunt dezgustați de patrafirul ortodox sau moaștele sfinților catolici găsesc circumstanțe atenuante pentru jihadiștii înarmați cu bombe, macete sau mitraliere Kalașnikov.
Aș vrea să fiu bine înțeles: critica religiei este un demers intelectual legitim. În „Bufnița din dărâmături” (Ed. Polirom, 2008), am îndrăznit să expun păcatele Ortodoxiei valahe (printre care am inclus colaboraționismul cu regimul ateu, obediența față de Stat, etc). Putem examina critic manifestările public ale oricărei religii, dar cel mai credibil demers vine din interiorul acelui univers spiritual care asumă nu doar măreția rațiunii, ci și legitimitatea credinței și a orizontului metafizic.
Umanismul progresist confiscă în sens politic ateismul existențial care, hegelian vorbind, reprezenta doar un moment dialectic în procesul descoperirea de sine a conștiinței umane. Să negi posibilitatea existenței lui Dumnezeu era o trăire cunoscută și primilor creștini. Mult mai târziu, figura lui Emil Cioran a definit un alt tip de agnosticism: cel neliniștit de certitudini.
Fiul preotului din Rășinari se certa cu teologia de școală, dar îl citea înfrigurat scrierile Terezei din Ávila sau memorialul lui Pascal. Jean-Paul Sartre, în schimb, expectora numai țâfnă. Filozoful parizian era un ateu-ideolog și un comunist negaționist: judecat la scara istoriei, a fost doar un bou cu facondă.
Sartre a întrupat perfect gândirea ideologică, aplicând celor văzute și nevăzute o lovitură de ciocan (citește slogan). Urmașii lui Sartre sunt astăzi pretutindeni, dar mai ales pe baricadele îndoctrinării. În câțiva ani de înregimentare la școala progresismului, inima omului nu mai distinge binele și răul. Sufletul? E doar o iluzie. Viața lăuntrică? O himeră.
Toată bătălia vieții se dă pe lucruri exterioare. În toată ecuația vieții, diferența dintre elementele decisive și detaliile triviale dispare. Urâm slujitorii altarelor, dar luptăm pentru drepturile… delfinilor. Ne indispun mamele care alăptează, dar apărăm legitimitatea avortului. Îngrădim libertatea de conștiință, dar obținem dreptul la concediul paternal. Scoatem religia din școli, dar am adus Internetul în parcuri. Iată progresul pe care-l trâmbițează epoca noastră. „Și dăi, și luptă…”
Darul deosebirii duhurilor a dispărut. Judecata spirituală se abrutizează prin gregaritate. Mimetismul și maimuțăreala iau locul gândirii libere. Rezultatul? Oameni altminteri educați, înzestrați cu o evidentă inteligență tehnică (așadar buni la statistică, filozofie, economie, arhitectură sau matematică), ajung la o stranie abrutizare spirituală. Din bezna care le-a cucerit mintea, nu se mai aude decât un strigăt: „hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim…”
Mihai Neamțu
