L-am întâlnit pe Ioan Alexandru prin toamna anului 1993 la Arad. Eram zeci de tineri adunați în sala festivă a Colegiului „Moise Nicoară”, un aşezământ de cultură onorat de-a lungul timpului cu prezența academicianului Caius Iacob, matematician, dar și a poetului Ştefan Augustin Doinaş (refugiat o vreme la Gurahonț).
Panoul de onoare al liceului includea portretele unor literați precum Perpessicius (cel care a îngrijit primele ediții din operele complete ale lui Eminescu), Gabriel Țepelea (filolog trecut prin purgatoriul închisorilor comuniste) & Ovidiu Cotruş (eseist cu profil heideggerian, deprins la școala filozofiei germane).
Traversam o perioadă plină de neliniști adolescentine, trăind criza nocturnă a conștiinței metafizice europene: a avut suferința veacului XX un sens? Martirii Gulagului comunist și victimele Holocaustului au fost murit, oare, în zadar? Cine poate răscumpăra păcatul trivial al complicilor, nedreptatea sângeroasă a tiranilor și crimele împotriva umanității ale plutoanelor de execuție? Există un Dumnezeu drept și, în același timp, bun?
Asemenea întrebări filozofice nu erau neapărat și preocuparea colegilor mei brilianți, deveniți mai întâi olimpici naționali la matematică-fizică și, mai apoi, bancheri de succes, medici titrați sau profesori respectați la marile universități internaționale.
Ebraist consacrat, Ioan Alexandru ne-a vorbit atunci despre război și pace pe bătrânul continent, despre „Europa Christiana” fondată după 1947 de Kondrad Adenauer și Robert Schuman, iubită tragic de Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu.
Prin discursul său pătimaș, dar autentic, autorul „Imnelor Transilvaniei” prelungea cruciada anticomunistă a doamnei Margaret Thatcher (apropiată de țărăniștii români), dar și opera politică a memorandiștilor lui Ion Rațiu. El știa că Marea Unire a fost realizată de fiii preoților din Ardeal și că Biserica n-a lipsit din niciun proiect major al națiunii române.
Astăzi, din păcate, România nu mai are oameni de cultură care să facă, precum Ioan Alexandru odinioară, politica creștin-democraților și a conservatorilor europeni. Revine această sfântă datorie tinerelor generații născute după 1989.
Mihail Neamțu
