Mama e primul nume (Emilia, după botez) pe lista datoriilor mele imposibil de restituit vreodată. Apoi vine tata, pe numele său Gheorghe, fiu al cantorului Neamţu din Târnova, județul Arad. Profesoară de limba română, mama avea 24 de ani când, în noaptea dinspre 16 către 17 aprilie, m-a născut la maternitatea oraşului Făgăraş.
Aveam doar un frate cu unsprezece luni mai mare (Sorin). Botezul n-a venit ușor, datorită vremurilor scufundate în ateism. Slujba a fost organizată într-o stare de semi-clandestinitate la biserica din satul natal al Mamei, sub cerul Olteniei patriarhale, la Măceșu de Sus.
Pe uliță, nașei i se spunea Ficuța lui Postelnicu – nevastă de tractorist. Naşa s-a oferit să boteze un copil în credinţa creştină iar slujitor al altarului era popa Nicu’, un bonom şi respectat sacerdot al Olteniei.
Erau ani de foamete cumplită. Părinţii au părăsit Făgăraşul în ’83. Imagini de tot felul mă vizitează din acea perioadă: alimentare goale (doar oţet şi creveţi vietnamezi), vorbitul în şoaptă, întunericul, frigul din bloc şi foamea ocazională din cursul zilei.
Un sendviş putea să conţină doar o felie de ardei cu margarină, aşezată între două bucăţi groase de pâine. Deși socotit „şoim al patriei”, am învățat repedesă-l urăsc pe Ceaușescu. Mă tot miram că niciun pilot nu vrea să prăbușească undeva aeronava prezidenţială.
La șase ani, eram deja mutaţi „cu arme şi bagaje” la Arad. Silueta combinatului chimic din Făgăraş era înlocuită de geometria hidoasă a combinatului chimic din Vladimirescu. Peste tot, combinații comuniste şi combinate falimentare. Mama a predat la Liceul Chimic no. 4 iar eu şi Sorin am urmat şcoala generală nr. 12, în vecinătatea unui cartier muncitoresc: Micălaca.
Eram silitor, dar totodată rebel și neastămpărat. Acceptam greu autoritatea exterioară și detestam ștăbimea de partid care apărea doar la momentele festive pentru promovarea plozilor. Uram alinierile de 1 mai şi 23 august şi violenţa exercitată asupra noastră de unii instructori zeloşi. Gena lichelelor înfrunta mitul reperelor.
Între tinerele condeie, mă așezasem în plutonul fruntaș al scriitorilor de compuneri. Moşteneam, pesemne, dragostea de poveşti a bunicii din partea mamei (Ţaica Leana).
Când am primit ca temă un comentariu la nişte „proverbe româneşti”, ştiu că tata – care nu excela prin religiozitate – mi-a deschis Biblia pentru a completa compunerea mea cu citate sapienţiale din Vechiul Testament. M-a marcat acel moment de conversație directă cu înțelepciunea evreiască.
În rest, pe lângă pasiunea pentru geografie și literatură, știu că iubeam sportul: jucam polo pe apă la Pădurice sau la Sala Polivalentă, dar și fotbal (pe post de mijlocaş) sau baschet la Sala Decebal. În pauze, băieţii se prosteau şi se cocoşau cu un „lapte-gros” dureros la şele…
În 1986, zona blocurilor unde ne-am mutat devenise un uriaş şantier. „Macarale râd în soare, argintii, macarale… în zori de zi”. Străzile se scufundau în glod și tină (de unde și denumirea argotică a cartierului „Mocirlaca”). Zilnic se lua curentul şi noi, copiii, căutam fericirea prin beznă şi noroaie.
Am citit relativ puţină literatură universală – îmi amintesc de romanele lui Dumas sau Dickens – dar am parcurs sute, poate mii de probleme din Gazeta matematică și din culegerea „Petrică”. Credeam că mă așteaptă o carieră inginerească.
Filozofia epocii Noului Testament, invitat Părintele Cătălin Varga
(Va urma)
