„Iubirea este o comoară fără de preţ, cu care poţi dobândi o lume întreagă și care-ţi îngăduie să răscumperi nu numai păcatele tale, dar şi pe ale altora.”
Feodor Dostoievski, Frații Karamazov
Dacă ar fi fost un basm, aș fi început cu „A fost odată ca niciodată …”, dar nu este. Această poveste este una adevărată, revigorantă și plină de optimism, iar ceea ce m-a inspirat să scriu și ceea ce aș dori să vă inspire pe fiecare dintre dumneavoastră este forța unei iubiri autentice. Îmi doresc să vă lăsați inspirați de iubirea care înlătură contrastele.
Ne întoarcem privirile spre anul 1866 când, unei tinere de 20 de ani, dintr-o familie modestă, i se oferă un curs de stenografie în Sankt Petersburg. După multe încercări și lacrimi, studenta își ia diploma, însă nu-și gasește loc de muncă și trebuie astfel pentru moment să își amâne visul. În același timp, un bărbat trecut de prima tinerețe, undeva în jurul vârstei de 45 de ani, caută împlinire profesională, dar nu renunță nici la jarul dragostei pe care l-ar vrea reaprins. Scriitor de profesie, bărbatul lucrează din greu la una dintre cărți. La un moment dat, confesându-se prietenului său despre problemele financiare prin care trece, decide să angajeze o stenodactilografă, pentru a-l ajuta să finalizeze romanul „Jucătorul”, carte care i-ar aduce ieșirea din datorii.
Anna, tânăra sârguincioasă despre care vă aminteam câteva rânduri mai sus, bate la ușa apartamentului lui Feodor. El, distras, dar în același timp dornic să-și termine lucrarea, o poftește înăuntru. Ea, entuziasmată de oportunitatea întâlnirii cu cel a cărui muncă o aprecia de mică, intră, fără să își dea seama că aceea ușă urma să o învețe o virtute. În apartamentul scriitorului, fata rămâne uimită. În loc de lux găsește dezordine; nu numai în încăpere ci și în sufletul lui Feodor. Bărbatul spune că este nefericit și obosit de viață, însă ea îi promite, fără a rosti vreun cuvânt, că îi va aduce fericirea și că îl va umple de energie. Drumurile lor se intersectează, iar de aici, cei doi își vor începe călătoria împreună.
El, matur și în apogeul vieții, se simte mai degrabă captiv într-o groapă adâncă de unde parcă nu mai are scăpare. Ea, o tânără care tocmai înflorea, dorește să îi fie funie și să îl ridice din hăul în care a căzut. Lui, i se pare imposibil ca o ființă atât de blândă și plină de empatie să îl iubească, iar ei îi pare imposibil să nu dea frâu liber sentimentelor. Feodor se simte bătrân și nevrednic de iubirea efervescentă a Annei. Este deznădăjduit de soarta-i dură, cu rănile iubirii încă deschise, după o căsnicie eșuată și o iubire neîmpărtășită. Ea, neinițiată în dragoste însă răbdătoare și dornică să cunoască tainele acesteia, este dispusă să facă totul pentru a cunoaște tumultul iubirii.
Feodor încearcă să protejeze inocența tinerei și o atenționează în reptate rânduri că el este un om diferit în interiorul său și că, odată ce îl va cunoaște cu adevărat, va fi dezamăgită. Îi mai spune cât de greu este de iubit un om ca el, un om care nu îi poate oferi, la rândul lui, iubirea pe care o merită și că dacă ar alege să rămână cu el, ar plăti un preț prea mare. Anna simte greutatea cuvintelor și povara din sufleteul lui dar, cu toate acestea, iubirea ei crește cu fiecare minut. Este gata să jertfească orice pentru iubirea pe care o simte. Feodor își dă seama că, după mult timp, a întâlnit o fiinţă care se interesează cu adevărat de el și care își face griji atât pentru sănătatea trupului lui, cât și pentru sufletul lui. Bărbatul începe să simtă dragostea Annei.
Astfel, într-o seară îi spune o poveste, cerându-i fetei ajutor pentru a înțelege psihologia feminină. În poveste era vorba despre un pictor bătrân care a cerut-o în căsătorie pe Anya, o tânără. Dostoievski o întreabă pe Anna dacă este posibil ca o fată precum personajul său imaginar, tânără, frumoasă și inocentă, cu o personalitate atât de diferită, să se îndrăgostească de pictor. Fata, cuprinsă de certitudine, îi răspunde că așa ceva este foarte posibil. Atunci Feodor o invită să își imagineze că personajele acelei povestiri sunt chiar ei și că pentru câteva minute ea este Anya, fata blajină, iar el este pictorul care își destăinuie sentimentele și care o cere în căsătorie. „Ce ai răspunde?”, întreabă bărbatul. Fără să stea pe gânduri, Ana îi spune: „Te iubesc și te voi iubi pentru totdeauna.”. Și așa a fost. Iubirea fetei a fost iubirea care a înlăturat contrastele și diferențele dintre sufletele lor și care l-a ajutat pe Feodor să ajungă la un echilibru.
Într-o societate în care suntem obligați să verificăm autenticitatea iubirii prin filtrul aparențelor, mi-aș dori să trecem dincolo de ceea ce vedem și să recunoaștem în jurul nostru acele persoane care ne iubesc pentru ceea ce suntem. Mi-aș dori să cunoaștem cu toții dragostea care poate iubi indiferent de circumstanțe, care are răbdare și care este plină de bunătate. Mi-aș dori să recunoaștem dragostea altruistă, dragostea care încurajează și care apreciază, dragostea care oferă har. Nu în ultimul rând, mi-aș dori să găsim acea dragoste care vede imperfecțiunea ca perfecțiune.
Dragostea adevărată este cea care înlătură contrastele și care îți amintește de curcubeu atunci când furtuna este înfricoșătoare. Dragostea adevărată este cea care nu piere vreodată.
Amina Petrescu
Un răspuns