M‑am născut la poalele Carpaților, într‑un oraș niciodată prea mic pentru visele mari ale copilăriei. Imaginea demnității mi s-a descoperit în crestele pleșuve ale Munților Făgăraș.
Plimbat de părinți între Voila și Voivodeni, am văzut cu propriii mei ochi rânduielile comunităților așezate domol, într‑o temporalitate sacră. Vechile tradiții ale satului nu muriseră, încă.
Casele miroseau a busuioc curat și curțile erau frumos rânduite. Obiceiuri neîntrerupte aduceau laolaltă membrii familiilor lărgite.
Nimic din nevroza urbană nu pătrundea în viețile unor oameni simpli, chiar dacă apăsați de griji. Divorțurile erau o raritate. Avorturile, așijderea.
Comunismul nu reușise să stârpească dragostea de pământ și gustul pentru libertate. Mi‑au ieșit în cale femei din Țara Oltului care făceau din lapte de bivoliță unt, brânză și iaurt gras.
M-a frapat hărnicia bărbaților cu mâinile crăpate de munca plugului, care coseau iarba și adunau fânul de pe câmp.
Țăranul tradițional deținea trei virtuți axiomatice: credința, cinstea și curajul. Întreaga lui viață se rezuma la o singură povață: „Să nu‑ți furi singur căciula!”
