România a pierdut milioane de suflete luminoase în ultimele decenii — o hemoragie a creierelor mai mare decât tot ce-am trăit sub ocupațiile tătărești, turcești sau bolșevice.
Crescuți cu multă trudă și sudoare de părinți, școliți apoi în liceele din Transilvania, Moldova sau Vechiul Regat, vagoane întregi de tineri muncesc pentru a crește PIB-ul altor țări. De ce? Pentru că un regim cleptocratic i-a alungat peste hotare. Patria a fost sărăcită de politicieni „second hand”, plimbați cu limuzine de lux, dar șantajați din umbră, zilnic, la fiecare pas.
Ne-am procopsit cu eternii jupâni care păcălesc mulțimile ignorante, sărace și dependente de „ajutoare”. Se defrișează păduri seculare, se ruinează ecosisteme, se distrug clădiri de patrimoniu. Delapidarea banului public se face în numele „solidarității sociale.”
Milioane de compatrioți n-au astăzi bani să-și facă un concediu peste hotare. Crăciunul în familie e și mai apăsător acum, când pruncii s-au stabilit definitiv prin Occident. Adevărata sărăcie se vede nu doar în spitalele publice sau școlile din satele abandonate.
Pauperitatea cea mai apăsătoare se află-n sufletele celor resemnați cu neputința și singurătatea. Bunicii lipsiți de mângâierea nepoților. Familiile neîmpăcate și destrămate. Inimile deșirate. Tristețea de țintirim. Sufletele moarte.
În timp ce alte țări se întăresc demografic și fac salturi tehnologice, noi stăm pe loc, precum trenul ruginit într-o gară murdară. Decorăm de-a valma victime și călăi, sfinți și escroci. Ani de zile am fost conduși de oligofreni, penali și beizadele.
Sistemul educațional s-a prăbușit ca într-o vastă operă de sinucidere națională. Copiii văd pe micile ecrane doar contra-modele: fufe, bufoni și maneliști. Din pricina propagandei TV și a abuzurilor din justiție, românii brilianți rămași acasă fug de politică și stau cât mai departe de viața cetății.
Generația mea a crescut într-o admirație sinceră pentru verbul lui Noica, geniul lui Țuțea și erudiția lui Eliade — „intelectuali fasciști”, denunțați de avocații corectitudinii politice. Trăim o viață comunitară pătată de corupție, desfrâu, hoție, minciună grea și droguri ușoare.
Purtăm frecvent măști înșelătoare. La toate aceste evidențe ale degradării materiale se adaugă mimetismul ideologic și cenzura libertății reale în numele unei egalității imaginare.
Aș vrea să spunem cât mai mulți, parafrazându-l pe Charles de Gaulle: „la Roumanie n’est réellement elle-même qu’au premier rang”. Dar cine mai vrea o țară de luptători, campioni și elevi premianți? Cine vrea o patrie mândră, în care oamenii reușesc și zâmbesc, fiind mereu pe propriile picioare? Câți ne mai batem, cu adevărat, pentru un ideal?
Fără o trezire spirituală și o renaștere a civismului republican vom ajunge o țară deraiată pe șinele ruginite ale unei periferii de imperiu.
