Ideea că omul modern s-a emancipat de experiența religioasă e falsă. Când am vizitat Sicilia în perioada studenției, am remarcat existența unui formidabil cult în jurul Sfintei Lucia (femeie martirizată sub persecuțiile împăratului Dioclețian).
Când îmi făceam studiile la München, am descoperit bancheri îmbrăcați la patru ace care intrau într-o veche biserică romană, se rugau în liniște și îngenuncheau, plecând apoi la următoarea întâlnire de business…
La Londra, am surprins mii de oameni cântând imnele lui John Wesley în Catedrala St Paul. Nu sunt oare toți acești italieni, germani sau britanici confrații noștri europeni? De ce ar fi un scandal studiul parabolelor lui Iisus ori reculegerea la mormântul unui sfânt (precum Beda Venerabilul, răposat în 735 la Durham)?
A fi religios nu înseamnă să refuzi progresul tehnologic. A fi occidental nu înseamnă să renunți la nostalgia paradisului.
O știm de la Eliade, deja: oamenii caută dintotdeauna orizontul sacru al existenței, așa cum marinarii explorează oceanele iar tinerii aprind degrabă flacăra iubirii.
Un suflet viu e gata să admire, să laude, să cinstească. O minte întunecată spurcă tot ce-i curat și sfânt.
Odinioară, milioane de creștini ai Europei cinsteau atleții credinței și studiau prin Sinaxare viețile celor mai virtuoși dintre ei. Astăzi, nu mai citim nimic, dar aplaudăm (ori pipăim) vedetele în patru labe…
